Dedicaţie
Scrisă de Stanca, Mona si Rares, Povestea celor patru spiriduşi se dedică cu mare dragoste şi pupici mulţi cochetelor spiriduşe Ada şi Maya şi neastâmpăraţilor Marcu, Matei şi Matei. Fie ca povestea asta să vă ajute să dormiţi şi să mâncaţi (mai ales tu, Marcule) ca să creşteţi mari…mari…mari.
Povestea celor patru Spiriduşi şi a Prinţesei din Stejar
Nu demult, nu departe, într-un luminiş din Pădurea de Zahăr Candel trăiau patru spiriduşi: Marcu, Ada, Maia şi Matei. În fiecare dimineaţă, cei patru se ridicau din frunzele de stejar în care dormeau, se spălau pe ochi cu roua limpede şi strălucitoare care se lăsase de dimineaţă şi porneau la joacă. Toate vietăţile din luminiş se bucurau de vederea lor. Văcuţele care păşteau pe dealuri le dăruiau câte un bol de lapte proaspăt, albinele îşi scuturau aripile şi picurau miere ca să le îndulcească laptele, iar lanurile de grâu, aruncau în sus, ca într-o ploaie inversă, cu boabe fine de griş pe care spiriduşii noştri se amuzau nespus să le prindă în boluri. Apoi, deja uşor osteniţi de atâta zbenguială şi mai ales înfometaţi, se aşezau pe ramurile groase ale Stejarului Uscat şi înfulecau pe nerăsuflate.
Într-o bună zi, în vreme ce spiriduşii lingeau şi ultima picătură de lapte din bol, se întâmplă să iasă din scorbura ei Bufniţa Cenuşie, o pasăre mică şi ursuză, bătrână şi uscată ca stejarul în care-şi găsise adăpost. Însingurată în bătrâneţile ei, Bufniţa Cenuşie cânta cu o voce pe jumătate înghiţită şi molcomă, trista poveste a Stejarului Uscat. Erau singurele cuvinte pe care le mai scotea Bufniţa în afară de ciudatele ei strigăte nocturne. Cântecul ei începea aşa:
A fost odat-un luminiş
În mijlocul pădurii-adânci
Şi soarele cădea pieziş
Şi se pitea pe după stânci
Şi-n mijloc mai era odată
Ascunsă-n verde lăstăriş
Şi o fântână minunată
Iar soarele cădea pieziş
În luminiş.
Desigur, cântecul Bufniţei nu era înţeles decât de către Spiriduşii noştri, care cunoşteau graiurile tuturor vieţuitoarelor din Pădurea de Zahăr Candel. Pentru oricine altcineva l-ar fi ascultat, cântecul suna aşa: Uuu-hu, uuu-huu-hu, uuu. Şi aşa mai departe. Însă spiriduşii noştri o ascultau pe bufniţă, ghiftuiţi acuma cu boabe de griş şi lăptic îndulcit cu nescai frunzuliţe de mentă-candel. Mai îmbufnat, spiriduşul Matei i-ar fi spus Bufniţei bătrâne să tacă din gură, însă Spiriduşa Maya tocmai îi dăduse un trifoi-candel-cu-patru-foi şi cu aromă de lămâie verde, aşa că era ocupat să şi-l îndese în gură.
Deodată spiriduşul Marcu ridică mâna înspre văzduh şi spuse: „Uiteee!”. Ada, Maya şi Matei priviră şi ei în sus. Şi se minunară. Deşi era chiar deasupra capetelor lor, Soarele cădea într-adevăr pieziş; razele lui veneau drept în jos până la coroanele copacilor, şi de acolo se plecau într-un păienjeniş pieziş, coborând rotitoare în jurul luminişului până la iarba cea verde.
– Bufniţa asta are dreptate, remarcă Spiriduşa Ada trecându-şi degetuşele printre două raze blânde.
– Îhîm, făcu Matei, încercând să-şi vâre şi a patra frunzuliţă a trifoiului în gură.
– Uhuu, huuu-uhu, le spuse demnă Bufniţa, şi asta însemna „Sigur că am dreptate”.
– Dar nu de tot, observă Marcu, aici în mijloc nu e nici o fântână. Uite, e un stejar uscat, şi noi stăm în el.
– Drăguţule, răspunse ofensată Bufniţa, eu nu am spus că e o fântână, dar deloc deloc n-am spus aşa ceva. Am spus că „era odată”, şi odată nu e acum, nu-i aşa?
– Aşa e, conchise veselă Maya. Odată era şi acum nu e.
– Dar acuma, spuse Matei, care dovedise în sfârşit trifoiul, acuma unde e fântâna?
– Păi dacă nu mă lăsaţi să continui, şi mă tot întrerupeţi, n-o să aflaţi niciodată. Huu.
– Foarte bine, nici nu vrem, spuse Matei. Parc-ar fi ceva interesant la fântâna aia.
Bufniţa nu spuse nimic.
– E interesantă povestea fântânii? întrebă Ada. Poate că e interesantă.
– Ha, făcu Bufniţa, şi se întoarse să intre în Scorbura ei.
– Doamnăă Bufniţăă, o rugă Maya, stimaată Doamnă Bufniţă, vă rugăăm frumos să ne spuneţi în continuare povestea. Nu vă mai întrerupem, promitem.
– Da, da, încuviinţară şi ceilalţi trei, unii mai cu chef, alţii mai fără.
–Biine, spuse Bufniţa, care atâta aştepta să mai schimbe şi ea o vorbă cu cineva. Unde rămăsesem?
– Era odată o fântână, şi Soarele cădea pieziş, în luminiş, îi aminti Marcu arătând cu degetul razele care nu-şi conteniseră dansul de lumină.
–Aşaaa, daa, zise Bufniţa. Ia să vedem, ce urmează, ce urmează... A, da:
– Da?, răspunse Ada.
– Nu, drăguţă, nu Ada, ci „A, daa”.
– A, daa, zise Ada. Înţeleg. Vă rog să ne spuneţi, n-am vrut să vă întrerup.
– Te iert, spuse Bufniţa şi după ce-şi drese glasul cu un uhuuu prelung, continuă:
Era-n fântână apa lină,
Cu ochiul nu o pătrundeai
Veneau să bea pe lună plină
Vieţuitoare în alai.
Vulpiţe iuţi şi cuci ghiduşi,
Bursucul leneş, ba chiar, stai
Venea şi-un Inorog de pluş,
De la oraş, şi patru cai.
Era-n fântână apa lină
Cu ochiul nu o pătrundeai.
– Un Inorog de la oraş?, se miră Ada. Dar inorogii locuiesc la oraş? Familia Corniţel locuieşte în colţul de sud al pădurii, lângă Pârâul de Caramel.
– Inorogul ăsta nu era din familia Corniţel, preciză Bufniţa. Şi în plus, era de pluş. Inorogii de pluş pot foarte bine să locuiască la oraş.
– A, da, făcu Ada. Aşa e.
– Sigur că aşa e, râse Maya. Mi-a spus mie un Cărăbuş, care mai trece prin oraş, că a văzut acolo nişte inorogi. Cică locuiesc într-o Vitrină.
– Se prea poate, îi dădu dreptate Bufniţa, care nu văzuse niciodată o Vitrină. Buun, ia să vedem, ia să vedem, cum era... A, daa:
Ada voi să răspundă dar îşi aduse aminte la timp. Marcu o privi ştrengăreşte, şi buzele lui rostiră un „Ada” mut. Maya şi Matei îngânară şi ei câte un „Aa, daa” tăcut, şi toţi patru chicotiră încet, să nu-i audă Bufniţa. Care trecu la strofa următoare:
Şi tot atunci trăia-n pădure
Mica Prinţesă din Stejar
Ea se hrănea cu fragi şi mure
Şi-avea ochi negri, zâmbet rar.
Dar, vai, veni o zi de jale
Căci un Hain de Căpcăun
Zărind-o cum păşea agale
Cloci în minte-un gând nebun.
Îi puse inima pe jar
Mica Prinţesă din Stejar.
Spiriduşii rămaseră tăcuţi auzind-o pe Bufniţă pomenind de Căpcăunul Hain. Deşi acesta dispăruse de mult din pădure, cântecele şi poveştile locului îl pomeneau mereu ca pe o Pacoste fără de Seamăn. Bufniţa oftă, căci ajungea acuma la partea cea mai tristă a poveştii.
Într-un amurg el o pândi
Când ea cânta în luminiş
Cu suflet rău se năpusti
Asupră-i, fără ocoliş.
N-avea scăpare biata fată
Şi nicăieri vreun ajutor;
Atunci se hotărî pe dată
Şi cu-un suspin tânguitor
Se aruncă fără de pată
În ochi de apă-ocrotitor.
– Vaaaai! strigă Maya. Mica Prinţesă s-a aruncat în fântână. Ce s-a întâmplat cu ea? Ce? Ce?
– Cântecul nu spune, spuse aproape în şoaptă Bufniţa. În pădure s-a iscat zvonul că s-ar fi înecat, şi atunci toate vieţuitoarele s-au unit şi l-au alungat pe Căpcăun.
– S-a înecat? întrebă Ada cu gura căscată. Nu se poate! Prinţesele nu se îneacă.
– Poate nu ştia să înoate, zise Matei. Dacă e aşa, se poate să se fi înecat.
– Spiriduşa are dreptate, zise Bufniţa într-un târziu. Prinţesele nu se îneacă. În timp ce se cufunda lin în apele fântânii, Mica Prinţesă din Stejar s-a prefăcut într-o ghindă. Şi a rămas vreme îndelungată pe fundul fântânii, sorbind din apa dulce, până când fântâna a secat. Şi, cu trecerea anilor, buruienile şi pământul au acoperit fântâna.
– O ghindă, spuse Marcu. Atunci înseamnă că...
– Înseamnă că Stejarul nostru ..., îi ţinu isonul şi Ada.
– Da, spuse Bufniţa. Din ghinda aceea s-a ivit Stejarul acesta. Prinţesa trăieşte şi acum în trupul aproape uscat al Stejarului. Şi aşteaptă...
– Ce poveste tristă, spuse Maya cu lacrimi în ochi. Dar îmi pare bine că Prinţesa nu s-a înecat totuşi.
– Ce aşteaptă? întrebă Matei.
– Aşteaptă pe cineva care s-o aducă înapoi la viaţa ei dinainte, răspunse cu o voce domoală Bufniţa.
– Uitee, spuse Marcu îndreptându-şi degetuşul arătător înspre Pământ.
Razele soarelui care-şi încetau dansul rotitor la atingerea firelor de iarbă candel treceau acum prin acestea, şi pământul parcă devenise transparent. Prin el, ca printr-o apă aproape limpede, gălbuie, la câţiva metri adâncime se zărea inelul de piatră al unei fântâni. Lumina cobora în adânc, irizând pereţii şi dezvăluind rădăcinile uriaşe ale stejarului care se afundau în lungul puţului. Jos, foarte jos, la capătul rădăcinilor strălucea şi pulsa un ghem mic cât o ghindă.
– E inima Prinţesei, spuse Bufniţa şi ugui uşor.
– Dar poate că noi am putea ..., şopti Maya.
– Da, poate că putem, o îngână Ada.
– Cum? întrebă Matei.
– Ei, cum, răspunse Marcu. Cu puterile noastre puse laolaltă.
– Da, spuseră toţi într-un glas.
* * *
Ei, dragii mei, cum ne-am luat cu povestea, am uitat să vă pomenesc despre puterile Spiriduşilor din Pădurea de Zahăr Candel. Toţi Spiriduşii au puteri, unii mai mari, alţii mai mici, asta se ştie. Unii au putere asupra lucrurilor care există, alţii au putere asupra celor care nu există încă. Toţi Spiriduşii îşi descoperă la un moment dat Puterea şi depinde doar de ei să şi-o întărească pe măsură ce cresc. Unii Spiriduşi rămân fără puteri pentru că nu se îngrijesc de ele, şi aceştia sunt Spiriduşii Trişti. Dar Marcu, Ada, Maya şi Matei nu sunt dintre aceştia, pentru că Mamele lor Spiriduşe au avut mare grijă să-i îndrume cu iubire şi să le arate fiecăruia dintre ei ce le stătea în putere.
Mi-ar trebui multe, multe pagini să descriu puterile celor patru Spiriduşi ai noştri, şi n-aş mai isprăvi pentru că ele sunt într-adevăr uimitoare. Aşa că mai bine să cântăm Cântecelul de Putere al fiecăruia dintre cei patru. Haideţi, cu toţii împreună:
Marcu
Uite! Uite! Uite-aici,
Muşuroiul de furnici.
Uite! Uite! Uite colo,
Greieraşul cântă solo.
Marcu zice „Uite-acum”
Şi pe dată, ca un fum,
Se-nfiripă lucruri mii
Gărgăriţe şi-avioane
Bile, trenuri, mingi, baloane
Luminiţe legănate
Curcubee alintate,
Dacă zici „Uite”, să ştii,
Că pe dată s-a ivi
Pân să numeri: un’, doi, teei
Tot ce vrei şi ce nu vrei:
Haine, legături de chei,
Ba şi-un inorog de pluş
Vesel ca un căţeluş.
Şi când Marcu zice „Uite”
Toate-apar, şi toate-s multe.
Lumea-ntreagă-i minunată
Când un „uite” o arată.
Ada
Ada suflă, „fuflăă” tare
Doar un vânticel, o boare
La-nceput sfioasă pare.
Roşie în obrăjor
Îşi adună-ncetişor
Din văzduh, de după nor,
Vânt, zefir, şi alizeu
Parc-ar fi un ditai zmeu,
De te simţi ca un pigmeu
Când le suflă înspre tine
Să te ţii, păi ţin-te bine
Cine oare, oare cine
Poate aşa să răcorească?,
Să te lase fără bască?
Şi uşor făcând să crească
Chiar şi de sub scoarţă-uscată
Lujer viu îndat se-arată.
Sau pe marea-nvolburată
Mari corăbii, fără plată,
Le conduce-n port, acasă.
Maya
Vaaai, cum sună, pic, pic, pic,
Perle limpezi se adună
În mânuţa de pitic
Blânde ca sclipiri de lună.
Mayia ape stăpâneşte,
Al lor susur îl îngână,
Ea puterea lor o creşte
Şi-o revarsă ca o zână.
Tot zâmbind şăgalnic, face
Să răsară-n loc uscat
Viaţă nouă, ce-i mai place,
Uite-o, chicoteşte-ndat.
În căldări de jucărie
Strânge roua zorilor
O adună grijulie
Pentru setea florilor.
Matei
Vruum! Vruum!
Matei e mereu în viteză,
Îi place să doarmă-n maşină.
În mână c-o cheie franceză,
Repară, apoi pune benzină.
Vruum! Vruum!
Matei conduce şi trenul,
Se urcă şi-n excavator
Să sape, să scurme terenul
Iubeşte tot ce-are motor.
Vruum! Vruum!
Matei poa’ să mute şi-un munte.
Se-agită şi nu stă o clipă,
Se face şi luntre şi punte
Şi treaba-o termină, n-ai frică.
Vruum! Vruum!
Matei e puternic, fârtate,
Un Spiriduş băietan şi voinic,
Din orice belea el te scoate,
Ajutat uneori de-un bunic.
Vruum! Vruum!
* * *
Spiriduşii coborâră din stejar şi se aşezară într-un cerc în jurul trunchiului gros. Bufniţa îi privea de pe o cracă, şi inima ei de pasăre bătea nebuneşte.
Matei ridică mâna dreaptă şi de după copacii de la marginea luminişului se iviră un excavator şi o basculantă. Degetele Spiriduşului sclipeau şi se mişcau repede, iar cele două măgăoaie îi ascultau porunca degetelor. Trecură repede la treabă, săpând un şanţ lat şi adânc în jurul trunchiului, şi ducând mormanele de pământ înapoi în pădure. Nu trecu multă vreme până când văzură buza de piatră a fântânii. Matei schimbă atunci cupa mare a excavatorului cu una mică printr-o singură rotire din mână şi continuă să sape în adânc, până când inima Prinţesei fu dezgropată cu totul, şi strălucirea ei se răspândi în luminiş. Spiriduşii o priviră uluiţi cum bate, iar Bufniţa mai să pice de pe craca ei de emoţie.
Maya îşi uni palmele căuş şi zise şoptit: „Pic, pic, pic”. Pe dată o rouă cristalină se adună în mâinile ei, şi Spiriduşa o vărsă încet peste inima Prinţesei. Stătu aşa o vreme, cu picurii luminoşi căzându-i de pe degete, şi cu fiecare picur strălucirea Inimii creştea până când n-o mai puteai privi cu ochiul liber. Maya strigă „Vaai!” de bucurie şi începu să ţopăie în jurul Inimii dezgropate, iar ceilalţi Spiriduşi abia de o mai vedeau în strălucirea aceea caldă, nemaipomenită.
Ada îşi aţinti ochii de azur asupra trunchiului uscat al Stejarului. Obrăjorii ei roşii se umflară şi un suflu lin îi ieşi printre buze, un vânticel răcoros care prinse a săruta copacul, şi deveni apoi tot mai puternic, învârtejind iarba în rotocoale, suflându-le zulufii Spiriduşilor, care chiţăiră de bucurie. Vânticelul prinse puteri, şi în scurt timp era un vânt sadea care sufla asupra copacului cu puterea unei vijelii. Toate frunzele şi toate crenguţele uscate şi moarte se desprinseră de acesta şi fură duse departe. Când vântul se potoli, şi buzele Spiriduşei zâmbiră încântător, se văzu că nici o crăpătură nu mai rămăsese în scoarţa Stejarului, care era acum netedă ca-n palmă, şi părea moale ca o haină de catifea.
Marcu îşi ridică privirea şi îi zâmbi Bufniţei. Aceasta scoase un ţipăt prelung şi intră în Scorbură. Marcu îşi înălţă mâna, cu degetul îndreptat chiar spre deschizătura întunecată şi, cu ochii strălucitori, spuse tare: „Uuuuitee!”. Atunci tot aerul din luminiş se făcu moale ca mierea. Razele soarelui prinseră a se învârti nebuneşte în aurul acela orbitor, şi prin ele se întrezărea copacul unduindu-se, şi crengile lui subţiindu-se şi căzând ca un păr pe umerii a căror scoarţă se preschimbă într-o piele diafană. Stejarul părea tot mai mic, până când ajunse doar cât un om de înalt. Doar cât o Prinţesă.
Mijlocul luminişului deveni un bulgăr de foc alb. Spiriduşii se prinseră de mână, în cerc în jurul lui, şi închiseră ochii. Când îi deschiseră din nou, când îndrăzniră să privească, în luminiş nu se mai afla nici un copac. Într-o rochie de catifea purpurie, cu părul căzându-i pe umeri, clipind des şi încercând să se dezmeticească, în mijloc, în mijlocul cercului de Spiriduşi stătea o fată.
Spiriduşii îi zâmbiră şi ea le zâmbi la rândul ei.
