Ultima reduta

De cateva zile, Marcu a castigat si batalia pentru ultima reduta. In mare liniste, singur-singurel, s-a catarat din patutz (n-am renuntat inca la gratii, chiar daca nu ne place ideea vreunei ingradiri, la noi e inca necesara) si a aterizat, numai el stie cum, cu bine, fara prea mult zgomot si fara sa faca caz din asta, pe parchet. Stiam ca urmeaza sa se intample, am fost avertizata sa asez perne in jurul patului ca sa amortizam caderea. Am amanat insa momentul. Cred ca din acelasi sentiment cu care continui sa ma surprind de multe ori. E ceva asemanator cu refuzul ideii ca el creste, ca nu mai e bebelus, ca de acum vrea si nu vrea lucruri, ca are idei despre cum sa se desfasoare un anumit joc, sau cum/ce sa manance sau in ce pozitie sa se uite la desene.
Da, stiu ca putea sa se loveasca, sa-si rupa ceva, stiu ca desi sunt mai vigilenta acum actiunea se va repeta. Si totusi sunt mandra de el, foarte mandra. Ca si atunci cand a reusit sa aprinda primul sau chibrit. Sunt mandra de Matecelmic ca s-a catarat pe calorifer si apoi pe pervaz (desi vazandu-l cu mana pe manerul de la fereastra mi s-au cam inmuiat picioarele), sunt mandra de copiii care lupta si gasesc solutii pentru ceea ce vor, care se straduie pana obtin. Sunt copii cu personalitate si nu papusi puse in vitrina. Asa ca, draga Raluca, incepem sa-i antrenam. Urmatorul pas e pe Kilimanjaro.

30

Da, de azi am 30 sau am schimbat prefixu, cum s-ar spune. No, si cum te simti acuma? ma intreaba multi...hihihi si hahaha. N-am raspuns pe loc cu "tot la fel/ tot ca inainte" - am fost tentata, recunosc dar mi-am zis ca as putea sa ma gandesc putin la asta. "Ca inainte" de ce, de ieri, respectiv 09. 10. 2009, cand aveam inca 29, sau inainte cu un an sau cu 10 ani, cand schimbam prefixul? Reperul e desigur Marcu, i.M. (ca i. Hr.) si cu Marcu. Deci, de vreo doi ani incoace nu sunt la fel, deci s-au schimbat lucruri, sunt mama inainte de toate acum, mama 100% cum spuneam. Da, stiu mai multe acum, in aceasta noua epoca, de dupa Marcu. La o privire din avion, am invatat cred lucrul cel mai important, pe langa cel de a avea grija de un copil, chestie pe care n-o inveti decat din mers. Acum stiu sa ma joc. Mai stiam de mult, pe vremea cand eram ca Marcu, dar uitasem. Acum ma joc in fiecare zi, jocuri noi, prosteli, gadileli, shotii, ghidushii. Ma dau cu Marcu pe toate tuburile din parc, ieshim din ele zburand si poc! cum zice el dam cu fundul de pamant; ne suim in copaci, cautam soarele si luna, fugim dupa ciori (cra! cra!), facem cucu-bau pe dupa tobogane, aruncam cu pietricele in balti, inventam sau restauram jucarii, desenam toti peretii din casa, ascundem toate jucariile mici sub canapea si suntem fericiti cand le regasim. haha! Da, am renuntat mult la mine. Nu, nu ma stiu ce inseamna sa stai la terasa ore intregi si sa nu-ti pese de nimic. Nu, nu m-am mai facut critza la un chef de doi ani - stati! de fapt n-am mai fost la un chef de doi ani. Tot asa, nu mai stiu ce inseamna sa lenevesti dimineata in pat, asa avreo 2-3 ore dupa ce te-ai trezit. Nu mai am timp sa fiu prietena aia careia ii povestesti si repovestesti viata sau ii confesezi ultima aventura sau cearta cu barbatu la telefon. Nu mai ies din casa fara Marcu decat cand: ma duc la doctor, la stomatolog, sa iau repede o paine si din an in Pasti, cand are Luci timp si avem si bani, sa beau o cafea cu pocuta sau cu vreo amica care mai are chef de mine. Da, m-am restrans foarte mult. Casa-parc-casa-parc-alte familii cu copii. Si totusi lumea mea e mult mai bogata. Si in ciuda oboselii, a ritmului alert in care se desfasoara lumea lui Marcu, a vaicarelilor mele de seara Vai! nu mai pot, de un an jumate tot asta fac in fiecare zi! in fiecare dimineata sunt gata s-o iau de la capat. Sunt indragostita si ma bucur ca mai am jumatate de an de stat cu el, de spus cuvinte noi si de construit lumi. Da, de azi am 30. Nu ami sunt cea de ieri si cred ca maine nu voi mai fi cea de azi. Si asta doar gratie lui Marcu. Multumesc puiule!