Eu mama

M-am tot gandit. Am aproape 30 de ani si sunt mama, fizic vorbind. Nu sunt inca sigura ca sunt mama, asa cum am vazut si la altii: gospodina, indemanatica, priceputa la toate, organizata. Si mi se pare ca nici Marcu nu ma percepe asa. Da, pe de-o parte, am un insinct matern bine format, zic eu. Simt cand copilul meu se imbolnaveste, cand nu e fericit, ii ghicesc starile, ii aud noaptea si cea mai marunta tresarire. Dar asta e altceva. Vine oarecum de la sine, e o legatura cu radacini adanci si necunoscute. De cealalta parte, exista o legatura imediata, vizibila, palpabila, ceva de genul: Marcu ma vede/considera mama, iar eu il vad ca pe copilul meu. La noi nu e asa, cel putin pe moment. Cred ca suntem mai degraba tovarasi de joaca/ viata. El nu-mi spune mama, iar eu nu ma comport si, privind inapoi, nu m-am comportat niciodata cu intelegere si grija la faptul ca e un copil care nu vorbeste/abia invata sa vorbeasca, nu intelege (desi acum o face) si nu vrea sa faca ce zic/vreau eu. L-am tratat intotdeauna ca pe dublul meu, in sensul de om in toata firea, desigur cu respect fata de dorintele, supararile, placerile sau retinerile lui. L-am lasat, daca nu chiar incurajat, sa experimenteze chiar si unde era mai periculos, m-am bucurat cand a aprins singur primul chibrit, stiind ce face.Asta a fost acum cateva zile, il vedeam ce face si ma gandeam daca sa i-o interzic sau nu; dar a fost mai importanta reusita lui decat inca o regula, inca un "nu e voie, asta nu-i jucarie" - cuvinte pe care i le-am spus abia dupa ce faptul a fost consumat. Tot e bine, acum stiu sigur ca nu va mai pune mana pe cutia de chibrituri.I-am cerut uneori sa (re-)actioneze ca un adult, fara maraieli si isterie, daca ceva trebuie facut o facem. Si culmea ca s-a conformat. Parea ca intelege chiar daca era mai mult vorba de increderea pe care o are in mine. Asa e cu tot ce facem in fiecare zi. Sunt langa el, ca un fel de asistent de lucrari, dau o mana de ajutor unde pot si indicatii doar la nevoie. Nu-mi plac regulile citite in carti sau vazute la altii si n-am sa le aplic vreodata. Nu ma ingrijorez daca face sau nu face ceva, desi ar fi cazul/timpul. Stam doar umar la umar, in fiecare ora din zi, ne certam si ne impacam. Facem kilometri si incercam marea cu degetul.

Eu si Marcu

Facem un cuplu ciudat, nu ne potrivim deloc. Cand sunt calma eu, e nervos el si invers. Si pentru ca ne molipsim unul de la altul suntem mereu nervosi si pusi pe hartza. Lucrurile care ma entuziasmeaza pe mine il dezumfla pe el. De exemplu, azi l-am dus, foarte fericita ca ii ofer o experienta noua, sa vada animalele de la circ. Ce-i drept ca erau expusi doar poneii si doua camile - foarte frumoase si cu niste cocoase imense..., nici urma de bucurie, uimire, stupoare, entuziasm, nici un UITEEEE sau cla-clo-cla-clo. Zero. Atentia lui era prizoniera unui singur lucru: aba apa. Asa ca m-am asezat resemnata pe marginea lacului unde Marcu a aruncat pietricele in apa timp de o ora. Dar nu ma las, dumineca il duc la circ, cat o sta o sta. Vreau sa vada leii si clovnii. Vreau sa vad cum reactioneaza, cum/daca i se schimba fizionomia. O fi pentru el acelasi lucru un leu cu pisicile pe care le fugarim pe aleile din cartier? Va fi la fel de neinfricat si "in fata" leilor? Cum il cunosc eu, pun pariu ca o sa vrea sa urce pe scena sa-i faca draga-draga leului. O sa va povestesc. Cert e ca mai nou trebuie sa inventez lucruri noi pe care sa le facem. Parcul il plictiseste deja, face-zice "tai tai", se catara in carucior si da-i bataie mami pe strazile din cartier. Asa, el in carucior, eu pe post de sofer, ne intelegem perfect. El "uite uite" din minut in minut, eu rostesc numele lucrurilor indicate de el. Daca el zice "apa" il duc la fantana arteziana, scotocesc prin iarba dupa pietre si Marcu le arunca in apa cu emfaza, daca zice "tede" (toba, n. tr.) mergem la magazinul de instrumente muzicale, daca zice "tai tai" inseamna ca s-a plictisit si atunci trebuie sa gasesc ceva nou de facut/vazut. Si asta de doua ori pe zi. In fiecare zi. De patru luni incoace. (Nu mai pun anul care a trecut pentru ca tunci era doar o plimabare solitara cu reprize lungi de somn.) Dar suntem fericiti asa. Va fi o vara de neuitat. Noapte buna, maine o luam de la capat.

am si eu blog

Am rezistat destul de mult timp. Cand toata lumea incepea sa-si construiasca bloguri mi-am spus asa, in sinea mea, poate intr-un acces de orgoliu prostesc, poate doar ca un simplu adevar interior, ca n-o sa ma aliniez la moda, ca n-am sa impartasesc inca nimic din ce gandesc sau ce fac. Acum insa e un alt moment, am tacut destul se pare. Am mai citit bloguri prin stanga si dreapta si mi-am zis ca am nevoie de spatiul asta. De cand s-a nascut Marcu spatiul in care locuiesc, cei aproximativ 90 de metri patrati, e invadat de bile si avioane, scutece, haine de iesit la parc, servetele de fund, sosete si alte maruntisuri. Gresia s-a spart, peretii sunt mazgaliti cu creioane si carioci, vechiul meu birou e ingropat sub facturi, trei plante de apartament si furtunul de la aspirator, pe scurt nu mai am nici un loc al meu si aproape ca nu mai am nici aer. Cred ca aici, pe pagina asta poate inca prea putin reala pentru mine, am sa pot respira. Cand doarme Marcu am sa scriu si eu de ale mele. Pe moment nu stiu mai mult, daca am sa sciu in fiecare zi sau doar cand se intampla ceva important, daca va fi despre trecut sau despre prezent, daca voi fi sincera sau ba. S-a trezit Marcu, ajunge cu gandurile pentru azi.