Scriu cu oarecare intarziere. Nu stiu de ce, poate m-am cam ruginit sau am imbatranit, dar imi trebuie mult mai mult tip de gandire decat inainte. Suntem impreuna de doi ani si un pic si desi unoeri pare ca timpul sta pe loc, s-au intamplat atat de multe incat tot ce imi aduc aminte si pot sa povestesc este clipa prezenta. Mi-am dat seama ca nu ma stiu cum suna limba lui Marcu, chiar inainte sa invete cuvinte, nu mai stiu cum era cand nu stia sa mearga si mosmondea prin casa ca un animalut, nu mai stiu ce faceam in primele luni cand inca nu se juca cu nimic. Ce-i spuneam oare, cum ne petreceam noi zilele care par acum atat de scurte pentru cate vrem sa facem. Oricum, un lucru e clar; am inceput o noua etapa. De luni mergem la gradi. Ruptura cea mare e pe cale sa se produca. Nu stiu el, dar eu am nevoie de ea. In ultima vreme ma sufoc. Desi e tot mai autonom pe zi ce trece, insista sa respire, sa vorbeasca si sa actioneze prin mine. Sunt inca o prelungire a lui. Incepem, abia cum incepem sa taiem cordonul ombilical. Oare ce-am sa fac cu atata timp liber?
