Unul din lucrurile pe care le-am invatat de cand cu Marcu e sa nu-mi fac planuri, sa nu-mi proiectez dinainte modul in care vreau sa se intample lucrurile. Si totusi o fac, visez, imi doresc, privesc cu ochii inchisi o realitate pe care o vreau si care, de cele mai multe ori, nu va face parte niciodata din lumea mea mica.
Asa ca nu, n-am ascultat jazz anul asta, mi-am pregatit meniul si aranjamentele de Craciun avand ca fundal Mickey Mouse si Micutele genii, am facut totul in graba, aruncand mereu cate un ochi in spate, la Marcu, fie ca sa-l salvez de la cazaturi, fie ca sa-l atentionez: Marcu, capuuul! Marcu, ai grija la picior! etc. Si cu toate astea avem o barbie zdrelita si diverse vanatai. N-am cantat colinde si n-am primit nici un cadou mic si ieftin ambalat frumos.
In fine, a venit si moshul cu cadouri multe, pe care insa Marcu le-a desfacut doar la insistentele noastre, absorbit fiind de stelutele de pe brad, aprinse pentru intaia oara anul asta. M-am surprins lacrimand si bucurandu-ma, in acelasi timp, de emotia lui Marcu in fata tobei primita cadou: "Tuda, Macu, tuda!". In rest, ne-am vizitat cu ceilalti copii, am citit putina poezie, ceva texte si am trimis mesaje de sarbatori.
Da, vinul a fost bun. Pe asta ma si bazam dealtfel.

Urare

Profit acuma de putin ragaz cat doarme puiutul ca sa va urez tuturor Craciun fericit, sa va imbratishez cu dragoste mare. Nu stiu sa fac urari si nici nu-mi place fraza cu "implinirea tuturor dorintelor". Dorintele nu se implinesc de Craciun ca in filmele americane; Craciunul e mai degraba un moment in care ne aplecam si asupra noastra, ca intr-o respiratie profunda, si asupra celor dragi, ca o imbratisare mare. Va doresc sa (re-)simtiti linistea si lumina si speranta nasterii.

Poveste de Craciun

Dedicaţie
Scrisă de Stanca, Mona si Rares, Povestea celor patru spiriduşi se dedică cu mare dragoste şi pupici mulţi cochetelor spiriduşe Ada şi Maya şi neastâmpăraţilor Marcu, Matei şi Matei. Fie ca povestea asta să vă ajute să dormiţi şi să mâncaţi (mai ales tu, Marcule) ca să creşteţi mari…mari…mari.

Povestea celor patru Spiriduşi şi a Prinţesei din Stejar

Nu demult, nu departe, într-un luminiş din Pădurea de Zahăr Candel trăiau patru spiriduşi: Marcu, Ada, Maia şi Matei. În fiecare dimineaţă, cei patru se ridicau din frunzele de stejar în care dormeau, se spălau pe ochi cu roua limpede şi strălucitoare care se lăsase de dimineaţă şi porneau la joacă. Toate vietăţile din luminiş se bucurau de vederea lor. Văcuţele care păşteau pe dealuri le dăruiau câte un bol de lapte proaspăt, albinele îşi scuturau aripile şi picurau miere ca să le îndulcească laptele, iar lanurile de grâu, aruncau în sus, ca într-o ploaie inversă, cu boabe fine de griş pe care spiriduşii noştri se amuzau nespus să le prindă în boluri. Apoi, deja uşor osteniţi de atâta zbenguială şi mai ales înfometaţi, se aşezau pe ramurile groase ale Stejarului Uscat şi înfulecau pe nerăsuflate.
Într-o bună zi, în vreme ce spiriduşii lingeau şi ultima picătură de lapte din bol, se întâmplă să iasă din scorbura ei Bufniţa Cenuşie, o pasăre mică şi ursuză, bătrână şi uscată ca stejarul în care-şi găsise adăpost. Însingurată în bătrâneţile ei, Bufniţa Cenuşie cânta cu o voce pe jumătate înghiţită şi molcomă, trista poveste a Stejarului Uscat. Erau singurele cuvinte pe care le mai scotea Bufniţa în afară de ciudatele ei strigăte nocturne. Cântecul ei începea aşa:

A fost odat-un luminiş
În mijlocul pădurii-adânci
Şi soarele cădea pieziş
Şi se pitea pe după stânci
Şi-n mijloc mai era odată
Ascunsă-n verde lăstăriş
Şi o fântână minunată
Iar soarele cădea pieziş
În luminiş.

Desigur, cântecul Bufniţei nu era înţeles decât de către Spiriduşii noştri, care cunoşteau graiurile tuturor vieţuitoarelor din Pădurea de Zahăr Candel. Pentru oricine altcineva l-ar fi ascultat, cântecul suna aşa: Uuu-hu, uuu-huu-hu, uuu. Şi aşa mai departe. Însă spiriduşii noştri o ascultau pe bufniţă, ghiftuiţi acuma cu boabe de griş şi lăptic îndulcit cu nescai frunzuliţe de mentă-candel. Mai îmbufnat, spiriduşul Matei i-ar fi spus Bufniţei bătrâne să tacă din gură, însă Spiriduşa Maya tocmai îi dăduse un trifoi-candel-cu-patru-foi şi cu aromă de lămâie verde, aşa că era ocupat să şi-l îndese în gură.
Deodată spiriduşul Marcu ridică mâna înspre văzduh şi spuse: „Uiteee!”. Ada, Maya şi Matei priviră şi ei în sus. Şi se minunară. Deşi era chiar deasupra capetelor lor, Soarele cădea într-adevăr pieziş; razele lui veneau drept în jos până la coroanele copacilor, şi de acolo se plecau într-un păienjeniş pieziş, coborând rotitoare în jurul luminişului până la iarba cea verde.
– Bufniţa asta are dreptate, remarcă Spiriduşa Ada trecându-şi degetuşele printre două raze blânde.
– Îhîm, făcu Matei, încercând să-şi vâre şi a patra frunzuliţă a trifoiului în gură.
– Uhuu, huuu-uhu, le spuse demnă Bufniţa, şi asta însemna „Sigur că am dreptate”.
– Dar nu de tot, observă Marcu, aici în mijloc nu e nici o fântână. Uite, e un stejar uscat, şi noi stăm în el.
– Drăguţule, răspunse ofensată Bufniţa, eu nu am spus că e o fântână, dar deloc deloc n-am spus aşa ceva. Am spus că „era odată”, şi odată nu e acum, nu-i aşa?
– Aşa e, conchise veselă Maya. Odată era şi acum nu e.
– Dar acuma, spuse Matei, care dovedise în sfârşit trifoiul, acuma unde e fântâna?
– Păi dacă nu mă lăsaţi să continui, şi mă tot întrerupeţi, n-o să aflaţi niciodată. Huu.
– Foarte bine, nici nu vrem, spuse Matei. Parc-ar fi ceva interesant la fântâna aia.
Bufniţa nu spuse nimic.
– E interesantă povestea fântânii? întrebă Ada. Poate că e interesantă.
– Ha, făcu Bufniţa, şi se întoarse să intre în Scorbura ei.
– Doamnăă Bufniţăă, o rugă Maya, stimaată Doamnă Bufniţă, vă rugăăm frumos să ne spuneţi în continuare povestea. Nu vă mai întrerupem, promitem.
– Da, da, încuviinţară şi ceilalţi trei, unii mai cu chef, alţii mai fără.
–Biine, spuse Bufniţa, care atâta aştepta să mai schimbe şi ea o vorbă cu cineva. Unde rămăsesem?
– Era odată o fântână, şi Soarele cădea pieziş, în luminiş, îi aminti Marcu arătând cu degetul razele care nu-şi conteniseră dansul de lumină.
–Aşaaa, daa, zise Bufniţa. Ia să vedem, ce urmează, ce urmează... A, da:
– Da?, răspunse Ada.
– Nu, drăguţă, nu Ada, ci „A, daa”.
– A, daa, zise Ada. Înţeleg. Vă rog să ne spuneţi, n-am vrut să vă întrerup.
– Te iert, spuse Bufniţa şi după ce-şi drese glasul cu un uhuuu prelung, continuă:

Era-n fântână apa lină,
Cu ochiul nu o pătrundeai
Veneau să bea pe lună plină
Vieţuitoare în alai.
Vulpiţe iuţi şi cuci ghiduşi,
Bursucul leneş, ba chiar, stai
Venea şi-un Inorog de pluş,
De la oraş, şi patru cai.
Era-n fântână apa lină
Cu ochiul nu o pătrundeai.

– Un Inorog de la oraş?, se miră Ada. Dar inorogii locuiesc la oraş? Familia Corniţel locuieşte în colţul de sud al pădurii, lângă Pârâul de Caramel.
– Inorogul ăsta nu era din familia Corniţel, preciză Bufniţa. Şi în plus, era de pluş. Inorogii de pluş pot foarte bine să locuiască la oraş.
– A, da, făcu Ada. Aşa e.
– Sigur că aşa e, râse Maya. Mi-a spus mie un Cărăbuş, care mai trece prin oraş, că a văzut acolo nişte inorogi. Cică locuiesc într-o Vitrină.
– Se prea poate, îi dădu dreptate Bufniţa, care nu văzuse niciodată o Vitrină. Buun, ia să vedem, ia să vedem, cum era... A, daa:
Ada voi să răspundă dar îşi aduse aminte la timp. Marcu o privi ştrengăreşte, şi buzele lui rostiră un „Ada” mut. Maya şi Matei îngânară şi ei câte un „Aa, daa” tăcut, şi toţi patru chicotiră încet, să nu-i audă Bufniţa. Care trecu la strofa următoare:

Şi tot atunci trăia-n pădure
Mica Prinţesă din Stejar
Ea se hrănea cu fragi şi mure
Şi-avea ochi negri, zâmbet rar.
Dar, vai, veni o zi de jale
Căci un Hain de Căpcăun
Zărind-o cum păşea agale
Cloci în minte-un gând nebun.
Îi puse inima pe jar
Mica Prinţesă din Stejar.

Spiriduşii rămaseră tăcuţi auzind-o pe Bufniţă pomenind de Căpcăunul Hain. Deşi acesta dispăruse de mult din pădure, cântecele şi poveştile locului îl pomeneau mereu ca pe o Pacoste fără de Seamăn. Bufniţa oftă, căci ajungea acuma la partea cea mai tristă a poveştii.

Într-un amurg el o pândi
Când ea cânta în luminiş
Cu suflet rău se năpusti
Asupră-i, fără ocoliş.
N-avea scăpare biata fată
Şi nicăieri vreun ajutor;
Atunci se hotărî pe dată
Şi cu-un suspin tânguitor
Se aruncă fără de pată
În ochi de apă-ocrotitor.

– Vaaaai! strigă Maya. Mica Prinţesă s-a aruncat în fântână. Ce s-a întâmplat cu ea? Ce? Ce?
– Cântecul nu spune, spuse aproape în şoaptă Bufniţa. În pădure s-a iscat zvonul că s-ar fi înecat, şi atunci toate vieţuitoarele s-au unit şi l-au alungat pe Căpcăun.
– S-a înecat? întrebă Ada cu gura căscată. Nu se poate! Prinţesele nu se îneacă.
– Poate nu ştia să înoate, zise Matei. Dacă e aşa, se poate să se fi înecat.
– Spiriduşa are dreptate, zise Bufniţa într-un târziu. Prinţesele nu se îneacă. În timp ce se cufunda lin în apele fântânii, Mica Prinţesă din Stejar s-a prefăcut într-o ghindă. Şi a rămas vreme îndelungată pe fundul fântânii, sorbind din apa dulce, până când fântâna a secat. Şi, cu trecerea anilor, buruienile şi pământul au acoperit fântâna.
– O ghindă, spuse Marcu. Atunci înseamnă că...
– Înseamnă că Stejarul nostru ..., îi ţinu isonul şi Ada.
– Da, spuse Bufniţa. Din ghinda aceea s-a ivit Stejarul acesta. Prinţesa trăieşte şi acum în trupul aproape uscat al Stejarului. Şi aşteaptă...
– Ce poveste tristă, spuse Maya cu lacrimi în ochi. Dar îmi pare bine că Prinţesa nu s-a înecat totuşi.
– Ce aşteaptă? întrebă Matei.
– Aşteaptă pe cineva care s-o aducă înapoi la viaţa ei dinainte, răspunse cu o voce domoală Bufniţa.
– Uitee, spuse Marcu îndreptându-şi degetuşul arătător înspre Pământ.
Razele soarelui care-şi încetau dansul rotitor la atingerea firelor de iarbă candel treceau acum prin acestea, şi pământul parcă devenise transparent. Prin el, ca printr-o apă aproape limpede, gălbuie, la câţiva metri adâncime se zărea inelul de piatră al unei fântâni. Lumina cobora în adânc, irizând pereţii şi dezvăluind rădăcinile uriaşe ale stejarului care se afundau în lungul puţului. Jos, foarte jos, la capătul rădăcinilor strălucea şi pulsa un ghem mic cât o ghindă.
– E inima Prinţesei, spuse Bufniţa şi ugui uşor.
– Dar poate că noi am putea ..., şopti Maya.
– Da, poate că putem, o îngână Ada.
– Cum? întrebă Matei.
– Ei, cum, răspunse Marcu. Cu puterile noastre puse laolaltă.
– Da, spuseră toţi într-un glas.

* * *

Ei, dragii mei, cum ne-am luat cu povestea, am uitat să vă pomenesc despre puterile Spiriduşilor din Pădurea de Zahăr Candel. Toţi Spiriduşii au puteri, unii mai mari, alţii mai mici, asta se ştie. Unii au putere asupra lucrurilor care există, alţii au putere asupra celor care nu există încă. Toţi Spiriduşii îşi descoperă la un moment dat Puterea şi depinde doar de ei să şi-o întărească pe măsură ce cresc. Unii Spiriduşi rămân fără puteri pentru că nu se îngrijesc de ele, şi aceştia sunt Spiriduşii Trişti. Dar Marcu, Ada, Maya şi Matei nu sunt dintre aceştia, pentru că Mamele lor Spiriduşe au avut mare grijă să-i îndrume cu iubire şi să le arate fiecăruia dintre ei ce le stătea în putere.
Mi-ar trebui multe, multe pagini să descriu puterile celor patru Spiriduşi ai noştri, şi n-aş mai isprăvi pentru că ele sunt într-adevăr uimitoare. Aşa că mai bine să cântăm Cântecelul de Putere al fiecăruia dintre cei patru. Haideţi, cu toţii împreună:

Marcu

Uite! Uite! Uite-aici,
Muşuroiul de furnici.
Uite! Uite! Uite colo,
Greieraşul cântă solo.
Marcu zice „Uite-acum”
Şi pe dată, ca un fum,
Se-nfiripă lucruri mii


Gărgăriţe şi-avioane
Bile, trenuri, mingi, baloane
Luminiţe legănate
Curcubee alintate,
Dacă zici „Uite”, să ştii,
Că pe dată s-a ivi
Pân să numeri: un’, doi, teei
Tot ce vrei şi ce nu vrei:
Haine, legături de chei,
Ba şi-un inorog de pluş
Vesel ca un căţeluş.
Şi când Marcu zice „Uite”
Toate-apar, şi toate-s multe.
Lumea-ntreagă-i minunată
Când un „uite” o arată.

Ada

Ada suflă, „fuflăă” tare
Doar un vânticel, o boare
La-nceput sfioasă pare.
Roşie în obrăjor
Îşi adună-ncetişor
Din văzduh, de după nor,
Vânt, zefir, şi alizeu
Parc-ar fi un ditai zmeu,
De te simţi ca un pigmeu
Când le suflă înspre tine
Să te ţii, păi ţin-te bine
Cine oare, oare cine
Poate aşa să răcorească?,
Să te lase fără bască?
Şi uşor făcând să crească
Chiar şi de sub scoarţă-uscată
Lujer viu îndat se-arată.
Sau pe marea-nvolburată
Mari corăbii, fără plată,
Le conduce-n port, acasă.

Maya

Vaaai, cum sună, pic, pic, pic,
Perle limpezi se adună
În mânuţa de pitic
Blânde ca sclipiri de lună.

Mayia ape stăpâneşte,
Al lor susur îl îngână,
Ea puterea lor o creşte
Şi-o revarsă ca o zână.

Tot zâmbind şăgalnic, face
Să răsară-n loc uscat
Viaţă nouă, ce-i mai place,
Uite-o, chicoteşte-ndat.

În căldări de jucărie
Strânge roua zorilor
O adună grijulie
Pentru setea florilor.



Matei

Vruum! Vruum!

Matei e mereu în viteză,
Îi place să doarmă-n maşină.
În mână c-o cheie franceză,
Repară, apoi pune benzină.

Vruum! Vruum!

Matei conduce şi trenul,
Se urcă şi-n excavator
Să sape, să scurme terenul
Iubeşte tot ce-are motor.

Vruum! Vruum!

Matei poa’ să mute şi-un munte.
Se-agită şi nu stă o clipă,
Se face şi luntre şi punte
Şi treaba-o termină, n-ai frică.

Vruum! Vruum!

Matei e puternic, fârtate,
Un Spiriduş băietan şi voinic,
Din orice belea el te scoate,
Ajutat uneori de-un bunic.

Vruum! Vruum!


* * *

Spiriduşii coborâră din stejar şi se aşezară într-un cerc în jurul trunchiului gros. Bufniţa îi privea de pe o cracă, şi inima ei de pasăre bătea nebuneşte.
Matei ridică mâna dreaptă şi de după copacii de la marginea luminişului se iviră un excavator şi o basculantă. Degetele Spiriduşului sclipeau şi se mişcau repede, iar cele două măgăoaie îi ascultau porunca degetelor. Trecură repede la treabă, săpând un şanţ lat şi adânc în jurul trunchiului, şi ducând mormanele de pământ înapoi în pădure. Nu trecu multă vreme până când văzură buza de piatră a fântânii. Matei schimbă atunci cupa mare a excavatorului cu una mică printr-o singură rotire din mână şi continuă să sape în adânc, până când inima Prinţesei fu dezgropată cu totul, şi strălucirea ei se răspândi în luminiş. Spiriduşii o priviră uluiţi cum bate, iar Bufniţa mai să pice de pe craca ei de emoţie.
Maya îşi uni palmele căuş şi zise şoptit: „Pic, pic, pic”. Pe dată o rouă cristalină se adună în mâinile ei, şi Spiriduşa o vărsă încet peste inima Prinţesei. Stătu aşa o vreme, cu picurii luminoşi căzându-i de pe degete, şi cu fiecare picur strălucirea Inimii creştea până când n-o mai puteai privi cu ochiul liber. Maya strigă „Vaai!” de bucurie şi începu să ţopăie în jurul Inimii dezgropate, iar ceilalţi Spiriduşi abia de o mai vedeau în strălucirea aceea caldă, nemaipomenită.
Ada îşi aţinti ochii de azur asupra trunchiului uscat al Stejarului. Obrăjorii ei roşii se umflară şi un suflu lin îi ieşi printre buze, un vânticel răcoros care prinse a săruta copacul, şi deveni apoi tot mai puternic, învârtejind iarba în rotocoale, suflându-le zulufii Spiriduşilor, care chiţăiră de bucurie. Vânticelul prinse puteri, şi în scurt timp era un vânt sadea care sufla asupra copacului cu puterea unei vijelii. Toate frunzele şi toate crenguţele uscate şi moarte se desprinseră de acesta şi fură duse departe. Când vântul se potoli, şi buzele Spiriduşei zâmbiră încântător, se văzu că nici o crăpătură nu mai rămăsese în scoarţa Stejarului, care era acum netedă ca-n palmă, şi părea moale ca o haină de catifea.

Marcu îşi ridică privirea şi îi zâmbi Bufniţei. Aceasta scoase un ţipăt prelung şi intră în Scorbură. Marcu îşi înălţă mâna, cu degetul îndreptat chiar spre deschizătura întunecată şi, cu ochii strălucitori, spuse tare: „Uuuuitee!”. Atunci tot aerul din luminiş se făcu moale ca mierea. Razele soarelui prinseră a se învârti nebuneşte în aurul acela orbitor, şi prin ele se întrezărea copacul unduindu-se, şi crengile lui subţiindu-se şi căzând ca un păr pe umerii a căror scoarţă se preschimbă într-o piele diafană. Stejarul părea tot mai mic, până când ajunse doar cât un om de înalt. Doar cât o Prinţesă.
Mijlocul luminişului deveni un bulgăr de foc alb. Spiriduşii se prinseră de mână, în cerc în jurul lui, şi închiseră ochii. Când îi deschiseră din nou, când îndrăzniră să privească, în luminiş nu se mai afla nici un copac. Într-o rochie de catifea purpurie, cu părul căzându-i pe umeri, clipind des şi încercând să se dezmeticească, în mijloc, în mijlocul cercului de Spiriduşi stătea o fată.
Spiriduşii îi zâmbiră şi ea le zâmbi la rândul ei.

Ce vreau eu

Nu vreau niciodata prea mult, sau cel putin asa imi place sa cred. Stiu sa ma sacrific. Stiu sa-mi spun nu, sa renunt atunci cand e cazul sau cand ma bucura mai mult sa fac mai degraba ceva pentru celalalt decat pentru mine. Niciodata de Craciun n-am vrut mai mult decat de obicei. De fapt, intotdeauna mi-am dorit acelasi lucru. Daca l-am obtinut, sa spunem, asa, optimistic, ca it's just work in progress. Deci ce vreau: sa ascult jazz si sa fac pregatirile (prajituri, fripturi, decoratiuni, cadouri etc.) in ritmul meu, sa simt ca toata lumea din casa freamata ca mine de bucurie, sa vad cum fetele adormite inca se trezesc la viata in dimineata cadourilor, sa primesc ceva mic si ieftin impachetat frumos, surpriza in sine ma bucura mai tare decat cadoul, sa stea toata lumea in jurul focului, cum s-ar zice, in seara Ajunului si nu fiecare facand altceva in coltisorul lui. Sa cantam colinde, da chiar si acasa, intre noi; oare de ce ne e rusine sa cantam? Sau macar sa povestim. Urasc starea de plictiseala si linistea care se aseaza imediat dupa desfacerea cadourilor. Nu, desi mi-e dor, nu vreau betie. Nu vreau galagie. Nu vreau exagerari. Si nici program. Imi place sa cred ca e un timp in care facem lucrurile impreuna. Si nu doar le facem. Ne place sa le facem. Sa daruim. Sa ne daruim. Sa renuntam fiecare la meschinariile noastre mici ca sa fim putin cu ceilalti. Un fel de "I see you" (Avatar).
Mai vreau un vin bun. Adulmecat, sorbit rar, printre fraze spuse in tihna, cu muzica in surdina.
Vinul mi s-a spus ca e pe drum. Cat despre celelalte, let's keep fingers crossed.

nu sunt gata

M-am tot gandit zilele astea cum e si ce inseamna sa fii mama, la rutina pe care ne-am stabilit-o impreuna cu Marcu, deja de un an si opt luni, la orele de masa, somn, joaca, la boli si examene medicale, nopti nedormite cu plansete si temperatura sau nopti in care, spre surprinderea mea, le petrece linistit fiecare in patul sau. E mult un an si opt luni, ai zice ca ne cunoastem deja bine, ca mari surprize n-au cum sa apara. Si totusi, in fiecare seara inainte de culcare si in fiecare dimineata cand il aud mosmondind prin patul lui si chemandu-ma sau invocand desenele facute impreuna cu tati pe pereti imi spun "Nu sunt gata". Nu stiu niciodata ce va urma, ce cuvant sau ce joc nou, ce alta viroza, ce alte crize provocate de frustrarile varstei mai aduce ziua care incepe. Da, nu sunt gata niciodata pentru ca lucrurile sunt mereu in schimbare, noi, toti trei, ne schimbam din mers, crestem, nimic nu e la fel nici macar pentru doua zile. Si atunci imi spun ca a fi mama inseamna sa stii cum sa nu fii gata si sa fii pe faza atunci cand trebuie, sa inventezi din mers, sa te inventezi din mers pastrand totusi niste constante. Sa fii puternica, blanda, severa, dragastoasa, spontana, jucausa. Sa inspiri incredere atunci cand nici tu nu o ai, sa poti sa zambesti si sa te joci atunci cand te doare capu de mori si nu vrei decat sa zaci vreo doua ore sau sa faci o baie calda fara sa vezi pe nimeni, sa fii curajoasa si sa te infigi in situatie atunci cand trebuie sa lupti pentru drepturile copilului tau chiar daca nu-ti vine sa te certi cu necunoscutii, sa stii sau ma bine zis sa simti cat sa-i interzici copilului tau si cat sa-i ingadui, pana unde sa mergi cu regulile astfel incat sa nu-i distrugi spiritul creativ si increderea in sine. Si multe altele de genul asta.
Acum e liniste, Marcu doarme. Ziua mea nu s-a incheiat desi nu prea mai am multe de facut. E timpul meu, acum incepe rutina mea. Nu sunt gata pentru ziua de maine si de cele mai multe ori asta ma sperie. Cateodata e un iures din care simti ca nu mai poti iesi, ca nu ai aer, ca nu ai o secunda sa gandesti in liniste. Dar scriind aici constat ca iubesc aceasta stare, ca pana la urma e o sansa sa traiesti aceasta nesiguranta si aceasta stare de perpetua schimbare. Invat sa accept ca acum totul e altfel decat era inainte. Ca atunci cand e liniste in jur e semn rau, fie Marcu face in secret ceva interzis, fie e bolnav. Ca atunci cand lucrurile raman prea mult la fel, aceleasi jocuri, aceleasi cuvinte, aceleasi crize, nu evoluam. Asa ca ma linistesc si imi spun ca trebuie sa privesc nu cu spaima, nu cu oboseala, ci cu bucurie faptul ca nu voi fi niciodata gata pentru ziua de maine.

"Fedi"

Fedi este noul prieten, obsesie, mentor, punct de referinta al fiecarei zile din viata lui Marcu. Nici nu ne trezim bine dimineata si Marcu se posteaza in fata laptopului, cu o mina foarte serioasa, mainile miscandu-se pe ritmurile unei melodii numai de el auzite, si ingana intruna "Fedi, Fedi, Fedi". N-am ce face, nu rezist unei asemenea dorinte si intru pe youtube la videoclipul piesei Bohemian Rhapsody sau al Live aid 1985/partea a 2a. Dupa un zambet larg de recunoastere a lui Fedi, Marcu incepe sa intoneze cu o intrare foarte precisa in cadrul piesei: mammaaaaa uuuuuuu, si putin mai incolo se chinuie sa pronunte "Galileo, galileo figaro!". Piesa o stie pe de rost, toate intrarile tobelor, solourile lui Brian May, jocul vocilor. Nici nu ajunge la final piesa si trebuie s-o pun de la capat. De fapt, am observat, nu-i plac deloc finalurile, nici chiar la desene. Cum apare partea care anunta finalul zice tai tai si ma impinge s-o pun de la inceput. Apoi mai urmeaza, in ordinea preferintelor Gorillaz cu Feel good si Suie paparude cu Pentru inimi si A fost odata. Cam asta facem acum toata ziua. Seara trebuie sa-i explic ca Fedi s-a dus la culcare (din pacate asa e) si doar asa mergem in pat impacati, cu promisiunea ca a doua zi il vedem din nou.

Dupa-amiaza luminilor

E sarbatoarea pe care o iubesc cel mai mult. Pentru ca e cea mai discreta si cea mai fireasca. Pentru ca aduna oamenii cu adevarat, dincolo de parada si prajituri si cadouri. Pentru ca tine numai o zi. Pentru ca mai sunt frunze galbene in copaci si inca miroase a toamna. Pentru ca in jurul mormintelor se intalneste toata familia. Toti vorbesc intai in soapta, apoi mai tare, apoi se rade. Seara e plina de flori si lumanari. Un miros dulce statut amestecat cu stralucire. Moarte si viata. Ei si noi in acelasi loc.
Mi-ar place sa tina mai mult, sa ne asezam pe marginea mormantului, sa mancam si sa bem impreuna. Rromii mai fac asta. Bocesc apoi canta, beau, rad, striga, se tanguie, glumesc, danseaza. Nu mi se pare nimic exagerat. E ziua in care stam si suntem cu ei facand ceea ce facem in fiecare zi.
Stiu sigur ca si tatalui meu ii placea sarbatoarea asta. Se pregatea mereu cu oarecare emotie sa mergem la cimitir. Acolo intarzia de vorba cu familia si cunoscutii dereticand mormintele si aprinzand lumanarile stinse de vant. Acum ma vad in gesturile lui, in melancolia si meditatiile lui asupra vietii si mortii pe care le parcurgeam pe aleile intunecate ale cimitirului. Ne tineam de brat pasind incet printre morti si vii. Nu s-a schimbat nimic din frumusetea acestui moment. Doar ca el a trecut usor de cealalta parte a luminii. Atata doar ca nu ne mai vedem. Din cand in cand insa simt usoara apasare a degetelor lui pe bratul meu.

Ultima reduta

De cateva zile, Marcu a castigat si batalia pentru ultima reduta. In mare liniste, singur-singurel, s-a catarat din patutz (n-am renuntat inca la gratii, chiar daca nu ne place ideea vreunei ingradiri, la noi e inca necesara) si a aterizat, numai el stie cum, cu bine, fara prea mult zgomot si fara sa faca caz din asta, pe parchet. Stiam ca urmeaza sa se intample, am fost avertizata sa asez perne in jurul patului ca sa amortizam caderea. Am amanat insa momentul. Cred ca din acelasi sentiment cu care continui sa ma surprind de multe ori. E ceva asemanator cu refuzul ideii ca el creste, ca nu mai e bebelus, ca de acum vrea si nu vrea lucruri, ca are idei despre cum sa se desfasoare un anumit joc, sau cum/ce sa manance sau in ce pozitie sa se uite la desene.
Da, stiu ca putea sa se loveasca, sa-si rupa ceva, stiu ca desi sunt mai vigilenta acum actiunea se va repeta. Si totusi sunt mandra de el, foarte mandra. Ca si atunci cand a reusit sa aprinda primul sau chibrit. Sunt mandra de Matecelmic ca s-a catarat pe calorifer si apoi pe pervaz (desi vazandu-l cu mana pe manerul de la fereastra mi s-au cam inmuiat picioarele), sunt mandra de copiii care lupta si gasesc solutii pentru ceea ce vor, care se straduie pana obtin. Sunt copii cu personalitate si nu papusi puse in vitrina. Asa ca, draga Raluca, incepem sa-i antrenam. Urmatorul pas e pe Kilimanjaro.

30

Da, de azi am 30 sau am schimbat prefixu, cum s-ar spune. No, si cum te simti acuma? ma intreaba multi...hihihi si hahaha. N-am raspuns pe loc cu "tot la fel/ tot ca inainte" - am fost tentata, recunosc dar mi-am zis ca as putea sa ma gandesc putin la asta. "Ca inainte" de ce, de ieri, respectiv 09. 10. 2009, cand aveam inca 29, sau inainte cu un an sau cu 10 ani, cand schimbam prefixul? Reperul e desigur Marcu, i.M. (ca i. Hr.) si cu Marcu. Deci, de vreo doi ani incoace nu sunt la fel, deci s-au schimbat lucruri, sunt mama inainte de toate acum, mama 100% cum spuneam. Da, stiu mai multe acum, in aceasta noua epoca, de dupa Marcu. La o privire din avion, am invatat cred lucrul cel mai important, pe langa cel de a avea grija de un copil, chestie pe care n-o inveti decat din mers. Acum stiu sa ma joc. Mai stiam de mult, pe vremea cand eram ca Marcu, dar uitasem. Acum ma joc in fiecare zi, jocuri noi, prosteli, gadileli, shotii, ghidushii. Ma dau cu Marcu pe toate tuburile din parc, ieshim din ele zburand si poc! cum zice el dam cu fundul de pamant; ne suim in copaci, cautam soarele si luna, fugim dupa ciori (cra! cra!), facem cucu-bau pe dupa tobogane, aruncam cu pietricele in balti, inventam sau restauram jucarii, desenam toti peretii din casa, ascundem toate jucariile mici sub canapea si suntem fericiti cand le regasim. haha! Da, am renuntat mult la mine. Nu, nu ma stiu ce inseamna sa stai la terasa ore intregi si sa nu-ti pese de nimic. Nu, nu m-am mai facut critza la un chef de doi ani - stati! de fapt n-am mai fost la un chef de doi ani. Tot asa, nu mai stiu ce inseamna sa lenevesti dimineata in pat, asa avreo 2-3 ore dupa ce te-ai trezit. Nu mai am timp sa fiu prietena aia careia ii povestesti si repovestesti viata sau ii confesezi ultima aventura sau cearta cu barbatu la telefon. Nu mai ies din casa fara Marcu decat cand: ma duc la doctor, la stomatolog, sa iau repede o paine si din an in Pasti, cand are Luci timp si avem si bani, sa beau o cafea cu pocuta sau cu vreo amica care mai are chef de mine. Da, m-am restrans foarte mult. Casa-parc-casa-parc-alte familii cu copii. Si totusi lumea mea e mult mai bogata. Si in ciuda oboselii, a ritmului alert in care se desfasoara lumea lui Marcu, a vaicarelilor mele de seara Vai! nu mai pot, de un an jumate tot asta fac in fiecare zi! in fiecare dimineata sunt gata s-o iau de la capat. Sunt indragostita si ma bucur ca mai am jumatate de an de stat cu el, de spus cuvinte noi si de construit lumi. Da, de azi am 30. Nu ami sunt cea de ieri si cred ca maine nu voi mai fi cea de azi. Si asta doar gratie lui Marcu. Multumesc puiule!

Despre sentimentul baroc al fiintei

E toamna si sunt melancolica si ma simt bine. Asta e starea pe care o redescopar de fiecare data cand ies in strada. Si asta in fiecare an. Acum sunt eu. Ode to myself. Si luminoasa, dar asa cu masura, si blanda, si nehotarata, schimbatoare, tacuta. Doar ca acum, in hoinareala solitara pe care o intreprindeam in fiecare an pe vremea asta, am un partener, nu la fel de tacut si nehotarat, dar pe putin la fel de schimbator si luminos ca mine. Nu, desigur, nu pot sa fac abstractie de prezenta lui. Daca pana acum imi plimbam asa foarte romantic privirea pe suprafata lucrurilor, intr-un fel de captura panoramica, acum privesc din celalalt capat al ocheanului. Descoperim o lume minuscula cu oranduirea si ritmurile ei, in iarba, in nisip, pe scoarta copacului, in tufisuri. Miroase altfel, mai putin a fumul de frunze arse, reper al muncilor de toamna, si mai mult a pamant, a scorbura, usor umed, usor rece, ascuns, tacut. Umplem scorburile cu castane luminoase, culegem bobite rosii salbatice, le daruim "cu forta" harnicelor furnici,facem buchete de frunze aurii si rosii, mirosim merele salbatice cazute pe jos, privim soarele printr-o bucata de gheata ca-n After applepicking. I cannot rub the strangeness from my sight/I got from looking through a pane of glass/I skimmed this morning from the drinking trough/And held against the world of hoary grass.
Dintr-o data, intru in lume ca intr-o natura statica baroca, in care distanta dintre obiecte se dizolva, unde toate stralucesc pline de un suc gros si dulce, in care toate dispar in chiar secunda in care apar. O lume vitrina, ina care tot ce vad pot sa ating, fara sa devina al meu, in care la randul meu fac parte dintr-un sir de obiecte si oameni care se misca-stau in lumina abstracta a dupaamiezei.

Imediat

Poate nu-i o noutate, de fapt sigur ca nu e, doar ca pentru unele lucruri e nevoie de timp si de o strafulgerare a mintii ca sa le observi. Despre ce vorbesc?...mi-e si rusine sa zic, ca doar n-am fost niciodata sexista sau andromisa sau misogina, dar, dragele mele prietene, n-ati observat la voi acasa, la iubitii vostri soti sau prieteni sau doar amici (de sex masculin) ca aproape de fiecare data cand ii rogi ceva sau cand ii chemi pur si simplu la masa raspunsul vine imperturbabil si enervant de previzibil "imediat". Mie una asta imi strica tot avantul, pe moment. Acum ma amuza doar. M-am tot gandit ce inseamna cuvantul asta din gura lor.M-am dumirit tot cu ajutorul lui Marcu, de acum baietoi si el in toata firea. Buninteles, el inca nu stie cuvantul, dar stie sa-l exprime. La inceput credeam ca nu ma aude, pentru ca nu reactiona la invitatiile, convocarile mele, ci isi continua treaba (e tot timpul extrem de ocupat si absorbit de diverse activitati) pret de un minut-doua, cat sa ma faca sa cred fie ca nu are chef sa faca ce il rog, fie ca nici nu m-a bagat din seama. Apoi, brusc, ma ia prin surprindere si raspunde (in felul lui) rugamintilor mele. Cred deci ca e vorba de o chestie innascuta (ca sa nu zic handicap genetic :-))))),de imposibilitatea de a reactiona imediat la stimuli. Au nevoie de un timp minim de procesare a informatiei, un ragaz pentru care au gasit cuvantul potrivit. Care-i diferenta? Nu stiu voi, dar eu, mai ales de cand sunt mama, sar ca arsa cand sunt chemata sa fac ceva, las totul sau incerc sa termin cat mai repede si iata-ma. Iar raspunsul meu, si nu doar al meu, v-am auzit si pe voi, dragele mele, de multe ori raspunzand cu "acuma". Nu, dragul meu sot si iubitii mei prieteni si verisori, asta nu inseamna ca suntem mai destepte, ci doar mai rapide. Dar traim totusi, se pare, in doua lumi diferite. In lumea voastra, toutul sau aproape totul se intampla sau se va intampla imediat, mai tarziu, numa-un-pic. Majoritatea evenimentelor pot fi pentru voi post-puse. La noi, totul se intampla acum, intr-o secunda. Ce bine ca ne completam!!!

100%mame

Mi-a venit in cap subiectul asta de cand am inceput sa cochetez cu ideea de a angaja o bona, de cand prietena mea Ina o duce pe Ada la cresa, de cand Matei (cel mare, de la Oradea) mai are putin si merge la gradi. Mi-am dat seama, poate cu oarecare intarziere, ca facem parte eu si Ina si Raluca (mama lui Maya) si Raluca (mama lui Matei"cel mic") si desigur si multe altele, dar nu prea multe comparativ cu grupul de mame care incep sa lucreze dupa cateva luni de la nastere, dintr-o generatie uitata de mame. Uitata la noi cel putin, eradicata de spiritul comunist care le trimitea la serviciu dupa trei luni si, probabil, acum, de spiritul consumist. Imi zicea intr-o zi o prietena ca nu se poate, esti obosita (asta asa e), ia si tu o bona ca nu vezi, nimeni nu mai sta asa cu copilul toata ziua, toti au bunici si tanti si cresa si gradi. Noi, se pare ca am rezistat si fara prea mult ajutor, poate din cand in cand. Nedormite, nervoase uneori, flamande de multe ori dar de neoprit, punandu-i mereu pe pitici pe primul loc, alergand la oale dupa ce au adormit, strangand prin casa jucarii, scutece, ambalaje scoase de prin cine stie ce cotloane uitate, cabluri roase etc. Si, cand in sfarsit sunt toate la locul lor si ne asezam si noi o secunda, s-au trezit. Imbracat, mancat, parc. Strigate, lovituri, cazaturi, frustrari, isterie. Acasa iar, mancat, imbaiat, culcat. Strangem din nou, facem un dus daca mai apucam si, ta da, nu bine inchidem ochii...s-au trezit. Scriind acum ma gandesc cu drag la toate lucrurile astea marunte. Ele ne fac mame 100%. Faptul ca le ghicim gandurile, ca ne place sa-i surprindem cu mici chestii, ca le observam si cea mai mica farama de evolutie, ca ne apuca o dragoste imensa cand ii vedem printre ceilalti copii de varsta lor si stim ca sunt ai nostri, ca ii comparam, in micul nostru egoism de mame, cu ceilalti si ii gasim mai grozavi, cei mai grozavi, ca nu este bucurie mai mare decat atunci cand se fac bine dupa boala sau cand fac din proprie initiativa un lucru pentru care te-ai rugat de ei o saptamana, ca suntem prezente in fiecare secunda din viata lor s.a.m.d. Cum va fi oare atunci cand voi lipsi jumate de zi de-acasa. Cum sa traiesc asa mult timp fara el. Si gandurile care ma vor macina (oare a mancat, nu s-a lovit, are grija oare bona cu adevarat de el, chiar il iubeste, oare ce face...aaa..or fi la parc, ia sa sun).
Nu, sa nu fiu inteleasa gresit. De catre celelalte mame, care lucreaza si au bone de cand sunt copii de cateva luni. Nu le desconsider si nu inseamna ca sunt mai putin mame. Pur si simplu m-am gandit la prietenele mele mame, si la alegerea pe care am facut-o si de care sunt bucuroasa oricat de grea a fost. Ceea ce urmeaza acum nu mai e o alegere. Despartirea, ruptura e necesara, e vitala pentru ei. De acum avem copii mari, pe care trebuie sa-i incurajam sa se descurce singuri. Ii aruncam in apa si vor invata sa inoate.

Ma-ma?

Nu stiam cum va fi. Cand se va intampla. Lumea parea deja ingrijorata ("nu zice mama?"). Pana intr-o zi, acum vreo doua saptamani. Prin nu stiu ce minune statea cuminte in timp ce il schimbam de scutec. Eu ii povesteam de una si de alta ca sa-i tin atentia treaza sa nu cumva sa vrea s-o ia la goana intr-un asa moment crucial, cand: ma priveste cu seninatate amestecata cu nedumerire dar mai ales cu un indescriptibil sentiment de apartenenta si, mai calm si relaxat ca niciodata ma intreaba: ma-ma?. Da, spun eu, eu sunt mama si tu esti Marcu. Ce-am simtit? da, stiu texte de genu: e cel mai frumos moment din viata unei femei, cea mai mare fericire, te face sa te simti implinita...bla bla. Da, m-am bucurat, dar n-am simtit nimic din toate cliseele astea. N-am sarit in sus de bucurie, n-am telefonat la toata lumea, n-am zis nimic altceva, nici nu m-am putut gandi prea mult la asta pentru ca, in secunda doi Marcu alerga in fundul gol prin casa.
Sunt mama lui de mult timp, faptul ca a rostit pentru prima oara cuvantul nu ma face mai mama decat pana acum. La mine se linisteste cand plange, la mine alearga cand e necaz, chiar si atunci cand il cert, cu mine se cearta cand nu-l las sa faca ceva, mie imi adreseaza primul zambet in fiecare dimineata, impreuna ne petrecem fiecare secunda de un an si jumate aproape. Dupa toate astea, sa-mi spuna "ma-ma" e cel mai firesc lucru din lume. Da, asta e cuvantul, asta am simtit, firescul dintre noi, faptul ca in relatia noastra nu incape nimic senzational, extraordinar. Acum, deocamdata suntem doar noi doi. Noi hotaram ceea ce primim din afara si cat din noi sa oferim.
De atunci, mi-a mai rostit numele cu o singura ocazie, cand si-a simtit invadata intimitatea de niste musafiri. De atunci pauza. Nu ma mai striga, nu se gudura ca multe din fetite pe care le auzi toata ziua, mami sus si mami jos. E bine asa. Intre noi nu s-a schimbat nimic. Nu sunt mai fericita decat eram pana acum.

uite caca apa

Imi tot propun de ceva vreme sa fac lista cuvintelor lui Marcu. Daca n-as fi tot amanat momentul, din uitare nu de alta si din lipsa de timp - nu sunt prea organizata, recunosc, nici in ce priveste dulapul lui Marcu, nici cu fotografiile lui sau cele dinainte de el - as fi stiut desigur si varsta sau data aproximativa cand au fost rostite prima oara. Unele din ele au ramas la o prima rostire asa ca s-ar putea sa nu mi le amintesc. In consecinta am sa le grupez in:
Cuvinte utilizate frecvent:
UITE - cu variantele: eite, uitete si uitie (ca la tara). Acesta e si primul cuvant rostit prin noiembrie-decembrie. Urmeaza: bila (cu un i aproape surd), caca, apa, tai-tai, hopa/opa, tede (toba) pic-pic (ploaia),bruuuuum (masina si avion) si dede (deschide).
Celelalte cuvinte:
dadi (tati), de (doi si verde), tei (trei), ma (mar),paa (para), mmmm (vapor/barca si vaca), des (deseneaza), ssss (sarpe), cla-clo (calut si girafa), oaaa(leu), bzzz (albina si musca), haide, unde, sus, tara (chitara), tac (ceasul), azi (cu degetul aratator indreptat in sus, vag spre urechi= auzi), catea (cartea), aia.
Lista ramane deschisa. Pacat ca nu pot reproduce cuvintele din limba lui. Are conversatii lungi in oglinda, pe care, stiu, ar trebui sa le inregistrez. Sunt insa convinsa ca in momentul in care as face-o Marcu ar inceta sa vorbeasca.Sunt lucruri care nu pot fi nici inregistrate, nici fotografiate. Si asta ma bucura mult, in fond e viata si intimitatea lui. Ce pot sa tradez am sa fac aici. Raman insa multe intre noi trei.
Din ultimele aparitii: stela (steaua) - asta imi aminteste de Seinfeld - , cle/chea/cheia, ma-ma dar asta ar avea si un comentariu, poatea intr-un alt capitol, foa (foc), fiu (fan). In rest, actiune din plin; cea mai nostima intamplare s-a petrecut la biserica: Marcu urmareste fascinat cum preotul se plimba printre randuri cu cadelnita. Nu bine se retrage parintele la altar, Marcu in secunda doi reia traseul preotului cadelnitand foarte serios cu camionul rosu primit de curand de la tati.
Suntem in septembrie si am mai invatat sa spunem soa (soare), acum steaua e stea, mai stim stai, mina, fofo (floare), polale (portocale), maie (lamaie) si stim sa-l strigam pe nume pe unchiul Rares (shesh/shesha) si cam atat imi amintesc deocamdata.
Inceput de octombrie si vocabularul nostru s-a imbogatit cu ampa (lampa, spune adesea si l-ul dar scotand limba afara de un cot), tot cu limba afara rostim si alb si lapa (lapte). Mai stim liuna (luna), balo (balonul), recunoastem cand e vorba despre doua obiecte si le numaram ca fiind "doa", pentru oua avem trei variante: uaua, oo si oua; ser e cerc si cer; am spus si prima propozitie, rostita raspicat si ca o rugaminte catre preferatii raresh si mona "Nu mergeti!". In plus daca il intrebati cati ani are puteti primi urmatoarele raspunsuri: do, tei sau vi se vor arata toate cele 5 degete de la o mana. Si ca nota de final, pentru moment, daca il intreb ce e un anume obiect si nu stie sau l-a uitat sau n-are chef sa-l spuna desi l-a spus cu o ora in urma inventeaza pe loc un cuvant (de regula cu terminatia -achi: culachi, chelechi) si il rosteste privindu-te in ochi foarte convingator.

L. si cu mine

Imi amintesc tot, pana la cel mai mic detaliu.Sunt "lucruri marunte" care raman agatate ca scaii de pantalon, vara cand te plimbi pe miriste. Dar raman oarecum ca scrise, o poveste care si-a ales de mult timp cuvintele.
Cum eram noi doi si fasiile de hartie pictate cu negru, agatate de tavanul inalt, dansand putin in fata geamului deschis. Cum noaptea, lumina de afara lasa un galben de casa veche pe perete, cum trebuia sa te dai deoparte ca sa nu rastorni sevaletul, cum ai intrat odata, intr-o seara de iarna si ardea soba si nu stiai ce sa povestesti si cum sa-ti tii picioarele. Si cand ai plecat incepuse sa ninga si nu stiai de ce ai mintit ca ai de lucru si trebuie sa pleci, ca sa te poti plimba cat vrei pe strada si sa fii putin fericita. Apoi o scena de familie, cu un aer rusesc, cu personaje pe care nu le-ai priceput vreodata, invelite intr-un fel de transparent albastru intens. Si iar camera inalta si intunecata in care aveai sa revii o vreme nedefinita, aproape in fiecare seara, sa treci pe sub poarta de lemn, sa urci scarile cu miros de mucegai si urina. Acolo ai asteptat primavara si ai vazut primele frunze din anul acela. Sunt momente in care revii in acelasi spatiu aproape fericit, aproape increzator. Urci treptele. Bati la o usa ca sa o deschizi pe a doua. Inauntru miroase a ceai si cafea. Te asezi pe pat. L. iti aduce o ceasca, se agita ca totul sa fie la indemana. Pe un scaun aseaza scrumiera, tigarile si paharele. Intre timp se glumeste putin. Ii faci loc sa sada langa tine. I-ai adus portocale si lamai pentru ca racise putin. Totusi, inainte sa urci te-ai plimbat pe stradutele din vecini. Nu destul, dar se facuse prea frig. Si-n plus era ora la care promisesesi sa vii. Cu oarecare teama.
L.si cu mine stam la fereastra care da spre gradina cu magnolii. Ne sprijinim de pervazul rece. Ni se facuse dor unul de celalalt. Pe strada ne tinem de mana si vorbim mult, orice. Acum, aproape ca nu mai stim ce sa ne spunem. Distanta creeaza limbajul ca fiinta. Ceea ce spunem cand suntem la distanta nu e decat o reconstructie a prezentei celuilalt langa tine. Cand ne atingem e doar atat. Si cuvantul s-a facu trup. Dar pentru asta asteptam indelung. In fata geamului, cu sticla de vin alaturi. Nu prea stim unde incep lucrurile dintre noi. Intervalele dintre noi pe care le umplem cu saruturi, cuvinte, imbratisari sau alti oameni. Pentru o vreme, poezia ramane in cartile in care ai lasat-o. Iti amintesti doar franturi. Ai acum poezia ta, dragostea ta, casa veche si racoroasa cu ziduri groase si sevalet.
Pe nesimtite devenim burghezi. Mancam mai regulat si mai sanatos, facem sport, discutam inteligent "despre viata", ne plimbam seara pentru ca e liniste, primim dumineca dupa-amiaza, iesim la parcul mare cu copilul, ne petrecem sfarsitul de saptamana la munte cu familia.

Eu mama

M-am tot gandit. Am aproape 30 de ani si sunt mama, fizic vorbind. Nu sunt inca sigura ca sunt mama, asa cum am vazut si la altii: gospodina, indemanatica, priceputa la toate, organizata. Si mi se pare ca nici Marcu nu ma percepe asa. Da, pe de-o parte, am un insinct matern bine format, zic eu. Simt cand copilul meu se imbolnaveste, cand nu e fericit, ii ghicesc starile, ii aud noaptea si cea mai marunta tresarire. Dar asta e altceva. Vine oarecum de la sine, e o legatura cu radacini adanci si necunoscute. De cealalta parte, exista o legatura imediata, vizibila, palpabila, ceva de genul: Marcu ma vede/considera mama, iar eu il vad ca pe copilul meu. La noi nu e asa, cel putin pe moment. Cred ca suntem mai degraba tovarasi de joaca/ viata. El nu-mi spune mama, iar eu nu ma comport si, privind inapoi, nu m-am comportat niciodata cu intelegere si grija la faptul ca e un copil care nu vorbeste/abia invata sa vorbeasca, nu intelege (desi acum o face) si nu vrea sa faca ce zic/vreau eu. L-am tratat intotdeauna ca pe dublul meu, in sensul de om in toata firea, desigur cu respect fata de dorintele, supararile, placerile sau retinerile lui. L-am lasat, daca nu chiar incurajat, sa experimenteze chiar si unde era mai periculos, m-am bucurat cand a aprins singur primul chibrit, stiind ce face.Asta a fost acum cateva zile, il vedeam ce face si ma gandeam daca sa i-o interzic sau nu; dar a fost mai importanta reusita lui decat inca o regula, inca un "nu e voie, asta nu-i jucarie" - cuvinte pe care i le-am spus abia dupa ce faptul a fost consumat. Tot e bine, acum stiu sigur ca nu va mai pune mana pe cutia de chibrituri.I-am cerut uneori sa (re-)actioneze ca un adult, fara maraieli si isterie, daca ceva trebuie facut o facem. Si culmea ca s-a conformat. Parea ca intelege chiar daca era mai mult vorba de increderea pe care o are in mine. Asa e cu tot ce facem in fiecare zi. Sunt langa el, ca un fel de asistent de lucrari, dau o mana de ajutor unde pot si indicatii doar la nevoie. Nu-mi plac regulile citite in carti sau vazute la altii si n-am sa le aplic vreodata. Nu ma ingrijorez daca face sau nu face ceva, desi ar fi cazul/timpul. Stam doar umar la umar, in fiecare ora din zi, ne certam si ne impacam. Facem kilometri si incercam marea cu degetul.

Eu si Marcu

Facem un cuplu ciudat, nu ne potrivim deloc. Cand sunt calma eu, e nervos el si invers. Si pentru ca ne molipsim unul de la altul suntem mereu nervosi si pusi pe hartza. Lucrurile care ma entuziasmeaza pe mine il dezumfla pe el. De exemplu, azi l-am dus, foarte fericita ca ii ofer o experienta noua, sa vada animalele de la circ. Ce-i drept ca erau expusi doar poneii si doua camile - foarte frumoase si cu niste cocoase imense..., nici urma de bucurie, uimire, stupoare, entuziasm, nici un UITEEEE sau cla-clo-cla-clo. Zero. Atentia lui era prizoniera unui singur lucru: aba apa. Asa ca m-am asezat resemnata pe marginea lacului unde Marcu a aruncat pietricele in apa timp de o ora. Dar nu ma las, dumineca il duc la circ, cat o sta o sta. Vreau sa vada leii si clovnii. Vreau sa vad cum reactioneaza, cum/daca i se schimba fizionomia. O fi pentru el acelasi lucru un leu cu pisicile pe care le fugarim pe aleile din cartier? Va fi la fel de neinfricat si "in fata" leilor? Cum il cunosc eu, pun pariu ca o sa vrea sa urce pe scena sa-i faca draga-draga leului. O sa va povestesc. Cert e ca mai nou trebuie sa inventez lucruri noi pe care sa le facem. Parcul il plictiseste deja, face-zice "tai tai", se catara in carucior si da-i bataie mami pe strazile din cartier. Asa, el in carucior, eu pe post de sofer, ne intelegem perfect. El "uite uite" din minut in minut, eu rostesc numele lucrurilor indicate de el. Daca el zice "apa" il duc la fantana arteziana, scotocesc prin iarba dupa pietre si Marcu le arunca in apa cu emfaza, daca zice "tede" (toba, n. tr.) mergem la magazinul de instrumente muzicale, daca zice "tai tai" inseamna ca s-a plictisit si atunci trebuie sa gasesc ceva nou de facut/vazut. Si asta de doua ori pe zi. In fiecare zi. De patru luni incoace. (Nu mai pun anul care a trecut pentru ca tunci era doar o plimabare solitara cu reprize lungi de somn.) Dar suntem fericiti asa. Va fi o vara de neuitat. Noapte buna, maine o luam de la capat.

am si eu blog

Am rezistat destul de mult timp. Cand toata lumea incepea sa-si construiasca bloguri mi-am spus asa, in sinea mea, poate intr-un acces de orgoliu prostesc, poate doar ca un simplu adevar interior, ca n-o sa ma aliniez la moda, ca n-am sa impartasesc inca nimic din ce gandesc sau ce fac. Acum insa e un alt moment, am tacut destul se pare. Am mai citit bloguri prin stanga si dreapta si mi-am zis ca am nevoie de spatiul asta. De cand s-a nascut Marcu spatiul in care locuiesc, cei aproximativ 90 de metri patrati, e invadat de bile si avioane, scutece, haine de iesit la parc, servetele de fund, sosete si alte maruntisuri. Gresia s-a spart, peretii sunt mazgaliti cu creioane si carioci, vechiul meu birou e ingropat sub facturi, trei plante de apartament si furtunul de la aspirator, pe scurt nu mai am nici un loc al meu si aproape ca nu mai am nici aer. Cred ca aici, pe pagina asta poate inca prea putin reala pentru mine, am sa pot respira. Cand doarme Marcu am sa scriu si eu de ale mele. Pe moment nu stiu mai mult, daca am sa sciu in fiecare zi sau doar cand se intampla ceva important, daca va fi despre trecut sau despre prezent, daca voi fi sincera sau ba. S-a trezit Marcu, ajunge cu gandurile pentru azi.