Ma-ma?

Nu stiam cum va fi. Cand se va intampla. Lumea parea deja ingrijorata ("nu zice mama?"). Pana intr-o zi, acum vreo doua saptamani. Prin nu stiu ce minune statea cuminte in timp ce il schimbam de scutec. Eu ii povesteam de una si de alta ca sa-i tin atentia treaza sa nu cumva sa vrea s-o ia la goana intr-un asa moment crucial, cand: ma priveste cu seninatate amestecata cu nedumerire dar mai ales cu un indescriptibil sentiment de apartenenta si, mai calm si relaxat ca niciodata ma intreaba: ma-ma?. Da, spun eu, eu sunt mama si tu esti Marcu. Ce-am simtit? da, stiu texte de genu: e cel mai frumos moment din viata unei femei, cea mai mare fericire, te face sa te simti implinita...bla bla. Da, m-am bucurat, dar n-am simtit nimic din toate cliseele astea. N-am sarit in sus de bucurie, n-am telefonat la toata lumea, n-am zis nimic altceva, nici nu m-am putut gandi prea mult la asta pentru ca, in secunda doi Marcu alerga in fundul gol prin casa.
Sunt mama lui de mult timp, faptul ca a rostit pentru prima oara cuvantul nu ma face mai mama decat pana acum. La mine se linisteste cand plange, la mine alearga cand e necaz, chiar si atunci cand il cert, cu mine se cearta cand nu-l las sa faca ceva, mie imi adreseaza primul zambet in fiecare dimineata, impreuna ne petrecem fiecare secunda de un an si jumate aproape. Dupa toate astea, sa-mi spuna "ma-ma" e cel mai firesc lucru din lume. Da, asta e cuvantul, asta am simtit, firescul dintre noi, faptul ca in relatia noastra nu incape nimic senzational, extraordinar. Acum, deocamdata suntem doar noi doi. Noi hotaram ceea ce primim din afara si cat din noi sa oferim.
De atunci, mi-a mai rostit numele cu o singura ocazie, cand si-a simtit invadata intimitatea de niste musafiri. De atunci pauza. Nu ma mai striga, nu se gudura ca multe din fetite pe care le auzi toata ziua, mami sus si mami jos. E bine asa. Intre noi nu s-a schimbat nimic. Nu sunt mai fericita decat eram pana acum.