100%mame

Mi-a venit in cap subiectul asta de cand am inceput sa cochetez cu ideea de a angaja o bona, de cand prietena mea Ina o duce pe Ada la cresa, de cand Matei (cel mare, de la Oradea) mai are putin si merge la gradi. Mi-am dat seama, poate cu oarecare intarziere, ca facem parte eu si Ina si Raluca (mama lui Maya) si Raluca (mama lui Matei"cel mic") si desigur si multe altele, dar nu prea multe comparativ cu grupul de mame care incep sa lucreze dupa cateva luni de la nastere, dintr-o generatie uitata de mame. Uitata la noi cel putin, eradicata de spiritul comunist care le trimitea la serviciu dupa trei luni si, probabil, acum, de spiritul consumist. Imi zicea intr-o zi o prietena ca nu se poate, esti obosita (asta asa e), ia si tu o bona ca nu vezi, nimeni nu mai sta asa cu copilul toata ziua, toti au bunici si tanti si cresa si gradi. Noi, se pare ca am rezistat si fara prea mult ajutor, poate din cand in cand. Nedormite, nervoase uneori, flamande de multe ori dar de neoprit, punandu-i mereu pe pitici pe primul loc, alergand la oale dupa ce au adormit, strangand prin casa jucarii, scutece, ambalaje scoase de prin cine stie ce cotloane uitate, cabluri roase etc. Si, cand in sfarsit sunt toate la locul lor si ne asezam si noi o secunda, s-au trezit. Imbracat, mancat, parc. Strigate, lovituri, cazaturi, frustrari, isterie. Acasa iar, mancat, imbaiat, culcat. Strangem din nou, facem un dus daca mai apucam si, ta da, nu bine inchidem ochii...s-au trezit. Scriind acum ma gandesc cu drag la toate lucrurile astea marunte. Ele ne fac mame 100%. Faptul ca le ghicim gandurile, ca ne place sa-i surprindem cu mici chestii, ca le observam si cea mai mica farama de evolutie, ca ne apuca o dragoste imensa cand ii vedem printre ceilalti copii de varsta lor si stim ca sunt ai nostri, ca ii comparam, in micul nostru egoism de mame, cu ceilalti si ii gasim mai grozavi, cei mai grozavi, ca nu este bucurie mai mare decat atunci cand se fac bine dupa boala sau cand fac din proprie initiativa un lucru pentru care te-ai rugat de ei o saptamana, ca suntem prezente in fiecare secunda din viata lor s.a.m.d. Cum va fi oare atunci cand voi lipsi jumate de zi de-acasa. Cum sa traiesc asa mult timp fara el. Si gandurile care ma vor macina (oare a mancat, nu s-a lovit, are grija oare bona cu adevarat de el, chiar il iubeste, oare ce face...aaa..or fi la parc, ia sa sun).
Nu, sa nu fiu inteleasa gresit. De catre celelalte mame, care lucreaza si au bone de cand sunt copii de cateva luni. Nu le desconsider si nu inseamna ca sunt mai putin mame. Pur si simplu m-am gandit la prietenele mele mame, si la alegerea pe care am facut-o si de care sunt bucuroasa oricat de grea a fost. Ceea ce urmeaza acum nu mai e o alegere. Despartirea, ruptura e necesara, e vitala pentru ei. De acum avem copii mari, pe care trebuie sa-i incurajam sa se descurce singuri. Ii aruncam in apa si vor invata sa inoate.