Ultima reduta

De cateva zile, Marcu a castigat si batalia pentru ultima reduta. In mare liniste, singur-singurel, s-a catarat din patutz (n-am renuntat inca la gratii, chiar daca nu ne place ideea vreunei ingradiri, la noi e inca necesara) si a aterizat, numai el stie cum, cu bine, fara prea mult zgomot si fara sa faca caz din asta, pe parchet. Stiam ca urmeaza sa se intample, am fost avertizata sa asez perne in jurul patului ca sa amortizam caderea. Am amanat insa momentul. Cred ca din acelasi sentiment cu care continui sa ma surprind de multe ori. E ceva asemanator cu refuzul ideii ca el creste, ca nu mai e bebelus, ca de acum vrea si nu vrea lucruri, ca are idei despre cum sa se desfasoare un anumit joc, sau cum/ce sa manance sau in ce pozitie sa se uite la desene.
Da, stiu ca putea sa se loveasca, sa-si rupa ceva, stiu ca desi sunt mai vigilenta acum actiunea se va repeta. Si totusi sunt mandra de el, foarte mandra. Ca si atunci cand a reusit sa aprinda primul sau chibrit. Sunt mandra de Matecelmic ca s-a catarat pe calorifer si apoi pe pervaz (desi vazandu-l cu mana pe manerul de la fereastra mi s-au cam inmuiat picioarele), sunt mandra de copiii care lupta si gasesc solutii pentru ceea ce vor, care se straduie pana obtin. Sunt copii cu personalitate si nu papusi puse in vitrina. Asa ca, draga Raluca, incepem sa-i antrenam. Urmatorul pas e pe Kilimanjaro.