nu sunt gata

M-am tot gandit zilele astea cum e si ce inseamna sa fii mama, la rutina pe care ne-am stabilit-o impreuna cu Marcu, deja de un an si opt luni, la orele de masa, somn, joaca, la boli si examene medicale, nopti nedormite cu plansete si temperatura sau nopti in care, spre surprinderea mea, le petrece linistit fiecare in patul sau. E mult un an si opt luni, ai zice ca ne cunoastem deja bine, ca mari surprize n-au cum sa apara. Si totusi, in fiecare seara inainte de culcare si in fiecare dimineata cand il aud mosmondind prin patul lui si chemandu-ma sau invocand desenele facute impreuna cu tati pe pereti imi spun "Nu sunt gata". Nu stiu niciodata ce va urma, ce cuvant sau ce joc nou, ce alta viroza, ce alte crize provocate de frustrarile varstei mai aduce ziua care incepe. Da, nu sunt gata niciodata pentru ca lucrurile sunt mereu in schimbare, noi, toti trei, ne schimbam din mers, crestem, nimic nu e la fel nici macar pentru doua zile. Si atunci imi spun ca a fi mama inseamna sa stii cum sa nu fii gata si sa fii pe faza atunci cand trebuie, sa inventezi din mers, sa te inventezi din mers pastrand totusi niste constante. Sa fii puternica, blanda, severa, dragastoasa, spontana, jucausa. Sa inspiri incredere atunci cand nici tu nu o ai, sa poti sa zambesti si sa te joci atunci cand te doare capu de mori si nu vrei decat sa zaci vreo doua ore sau sa faci o baie calda fara sa vezi pe nimeni, sa fii curajoasa si sa te infigi in situatie atunci cand trebuie sa lupti pentru drepturile copilului tau chiar daca nu-ti vine sa te certi cu necunoscutii, sa stii sau ma bine zis sa simti cat sa-i interzici copilului tau si cat sa-i ingadui, pana unde sa mergi cu regulile astfel incat sa nu-i distrugi spiritul creativ si increderea in sine. Si multe altele de genul asta.
Acum e liniste, Marcu doarme. Ziua mea nu s-a incheiat desi nu prea mai am multe de facut. E timpul meu, acum incepe rutina mea. Nu sunt gata pentru ziua de maine si de cele mai multe ori asta ma sperie. Cateodata e un iures din care simti ca nu mai poti iesi, ca nu ai aer, ca nu ai o secunda sa gandesti in liniste. Dar scriind aici constat ca iubesc aceasta stare, ca pana la urma e o sansa sa traiesti aceasta nesiguranta si aceasta stare de perpetua schimbare. Invat sa accept ca acum totul e altfel decat era inainte. Ca atunci cand e liniste in jur e semn rau, fie Marcu face in secret ceva interzis, fie e bolnav. Ca atunci cand lucrurile raman prea mult la fel, aceleasi jocuri, aceleasi cuvinte, aceleasi crize, nu evoluam. Asa ca ma linistesc si imi spun ca trebuie sa privesc nu cu spaima, nu cu oboseala, ci cu bucurie faptul ca nu voi fi niciodata gata pentru ziua de maine.

"Fedi"

Fedi este noul prieten, obsesie, mentor, punct de referinta al fiecarei zile din viata lui Marcu. Nici nu ne trezim bine dimineata si Marcu se posteaza in fata laptopului, cu o mina foarte serioasa, mainile miscandu-se pe ritmurile unei melodii numai de el auzite, si ingana intruna "Fedi, Fedi, Fedi". N-am ce face, nu rezist unei asemenea dorinte si intru pe youtube la videoclipul piesei Bohemian Rhapsody sau al Live aid 1985/partea a 2a. Dupa un zambet larg de recunoastere a lui Fedi, Marcu incepe sa intoneze cu o intrare foarte precisa in cadrul piesei: mammaaaaa uuuuuuu, si putin mai incolo se chinuie sa pronunte "Galileo, galileo figaro!". Piesa o stie pe de rost, toate intrarile tobelor, solourile lui Brian May, jocul vocilor. Nici nu ajunge la final piesa si trebuie s-o pun de la capat. De fapt, am observat, nu-i plac deloc finalurile, nici chiar la desene. Cum apare partea care anunta finalul zice tai tai si ma impinge s-o pun de la inceput. Apoi mai urmeaza, in ordinea preferintelor Gorillaz cu Feel good si Suie paparude cu Pentru inimi si A fost odata. Cam asta facem acum toata ziua. Seara trebuie sa-i explic ca Fedi s-a dus la culcare (din pacate asa e) si doar asa mergem in pat impacati, cu promisiunea ca a doua zi il vedem din nou.

Dupa-amiaza luminilor

E sarbatoarea pe care o iubesc cel mai mult. Pentru ca e cea mai discreta si cea mai fireasca. Pentru ca aduna oamenii cu adevarat, dincolo de parada si prajituri si cadouri. Pentru ca tine numai o zi. Pentru ca mai sunt frunze galbene in copaci si inca miroase a toamna. Pentru ca in jurul mormintelor se intalneste toata familia. Toti vorbesc intai in soapta, apoi mai tare, apoi se rade. Seara e plina de flori si lumanari. Un miros dulce statut amestecat cu stralucire. Moarte si viata. Ei si noi in acelasi loc.
Mi-ar place sa tina mai mult, sa ne asezam pe marginea mormantului, sa mancam si sa bem impreuna. Rromii mai fac asta. Bocesc apoi canta, beau, rad, striga, se tanguie, glumesc, danseaza. Nu mi se pare nimic exagerat. E ziua in care stam si suntem cu ei facand ceea ce facem in fiecare zi.
Stiu sigur ca si tatalui meu ii placea sarbatoarea asta. Se pregatea mereu cu oarecare emotie sa mergem la cimitir. Acolo intarzia de vorba cu familia si cunoscutii dereticand mormintele si aprinzand lumanarile stinse de vant. Acum ma vad in gesturile lui, in melancolia si meditatiile lui asupra vietii si mortii pe care le parcurgeam pe aleile intunecate ale cimitirului. Ne tineam de brat pasind incet printre morti si vii. Nu s-a schimbat nimic din frumusetea acestui moment. Doar ca el a trecut usor de cealalta parte a luminii. Atata doar ca nu ne mai vedem. Din cand in cand insa simt usoara apasare a degetelor lui pe bratul meu.

Ultima reduta

De cateva zile, Marcu a castigat si batalia pentru ultima reduta. In mare liniste, singur-singurel, s-a catarat din patutz (n-am renuntat inca la gratii, chiar daca nu ne place ideea vreunei ingradiri, la noi e inca necesara) si a aterizat, numai el stie cum, cu bine, fara prea mult zgomot si fara sa faca caz din asta, pe parchet. Stiam ca urmeaza sa se intample, am fost avertizata sa asez perne in jurul patului ca sa amortizam caderea. Am amanat insa momentul. Cred ca din acelasi sentiment cu care continui sa ma surprind de multe ori. E ceva asemanator cu refuzul ideii ca el creste, ca nu mai e bebelus, ca de acum vrea si nu vrea lucruri, ca are idei despre cum sa se desfasoare un anumit joc, sau cum/ce sa manance sau in ce pozitie sa se uite la desene.
Da, stiu ca putea sa se loveasca, sa-si rupa ceva, stiu ca desi sunt mai vigilenta acum actiunea se va repeta. Si totusi sunt mandra de el, foarte mandra. Ca si atunci cand a reusit sa aprinda primul sau chibrit. Sunt mandra de Matecelmic ca s-a catarat pe calorifer si apoi pe pervaz (desi vazandu-l cu mana pe manerul de la fereastra mi s-au cam inmuiat picioarele), sunt mandra de copiii care lupta si gasesc solutii pentru ceea ce vor, care se straduie pana obtin. Sunt copii cu personalitate si nu papusi puse in vitrina. Asa ca, draga Raluca, incepem sa-i antrenam. Urmatorul pas e pe Kilimanjaro.

30

Da, de azi am 30 sau am schimbat prefixu, cum s-ar spune. No, si cum te simti acuma? ma intreaba multi...hihihi si hahaha. N-am raspuns pe loc cu "tot la fel/ tot ca inainte" - am fost tentata, recunosc dar mi-am zis ca as putea sa ma gandesc putin la asta. "Ca inainte" de ce, de ieri, respectiv 09. 10. 2009, cand aveam inca 29, sau inainte cu un an sau cu 10 ani, cand schimbam prefixul? Reperul e desigur Marcu, i.M. (ca i. Hr.) si cu Marcu. Deci, de vreo doi ani incoace nu sunt la fel, deci s-au schimbat lucruri, sunt mama inainte de toate acum, mama 100% cum spuneam. Da, stiu mai multe acum, in aceasta noua epoca, de dupa Marcu. La o privire din avion, am invatat cred lucrul cel mai important, pe langa cel de a avea grija de un copil, chestie pe care n-o inveti decat din mers. Acum stiu sa ma joc. Mai stiam de mult, pe vremea cand eram ca Marcu, dar uitasem. Acum ma joc in fiecare zi, jocuri noi, prosteli, gadileli, shotii, ghidushii. Ma dau cu Marcu pe toate tuburile din parc, ieshim din ele zburand si poc! cum zice el dam cu fundul de pamant; ne suim in copaci, cautam soarele si luna, fugim dupa ciori (cra! cra!), facem cucu-bau pe dupa tobogane, aruncam cu pietricele in balti, inventam sau restauram jucarii, desenam toti peretii din casa, ascundem toate jucariile mici sub canapea si suntem fericiti cand le regasim. haha! Da, am renuntat mult la mine. Nu, nu ma stiu ce inseamna sa stai la terasa ore intregi si sa nu-ti pese de nimic. Nu, nu m-am mai facut critza la un chef de doi ani - stati! de fapt n-am mai fost la un chef de doi ani. Tot asa, nu mai stiu ce inseamna sa lenevesti dimineata in pat, asa avreo 2-3 ore dupa ce te-ai trezit. Nu mai am timp sa fiu prietena aia careia ii povestesti si repovestesti viata sau ii confesezi ultima aventura sau cearta cu barbatu la telefon. Nu mai ies din casa fara Marcu decat cand: ma duc la doctor, la stomatolog, sa iau repede o paine si din an in Pasti, cand are Luci timp si avem si bani, sa beau o cafea cu pocuta sau cu vreo amica care mai are chef de mine. Da, m-am restrans foarte mult. Casa-parc-casa-parc-alte familii cu copii. Si totusi lumea mea e mult mai bogata. Si in ciuda oboselii, a ritmului alert in care se desfasoara lumea lui Marcu, a vaicarelilor mele de seara Vai! nu mai pot, de un an jumate tot asta fac in fiecare zi! in fiecare dimineata sunt gata s-o iau de la capat. Sunt indragostita si ma bucur ca mai am jumatate de an de stat cu el, de spus cuvinte noi si de construit lumi. Da, de azi am 30. Nu ami sunt cea de ieri si cred ca maine nu voi mai fi cea de azi. Si asta doar gratie lui Marcu. Multumesc puiule!

Despre sentimentul baroc al fiintei

E toamna si sunt melancolica si ma simt bine. Asta e starea pe care o redescopar de fiecare data cand ies in strada. Si asta in fiecare an. Acum sunt eu. Ode to myself. Si luminoasa, dar asa cu masura, si blanda, si nehotarata, schimbatoare, tacuta. Doar ca acum, in hoinareala solitara pe care o intreprindeam in fiecare an pe vremea asta, am un partener, nu la fel de tacut si nehotarat, dar pe putin la fel de schimbator si luminos ca mine. Nu, desigur, nu pot sa fac abstractie de prezenta lui. Daca pana acum imi plimbam asa foarte romantic privirea pe suprafata lucrurilor, intr-un fel de captura panoramica, acum privesc din celalalt capat al ocheanului. Descoperim o lume minuscula cu oranduirea si ritmurile ei, in iarba, in nisip, pe scoarta copacului, in tufisuri. Miroase altfel, mai putin a fumul de frunze arse, reper al muncilor de toamna, si mai mult a pamant, a scorbura, usor umed, usor rece, ascuns, tacut. Umplem scorburile cu castane luminoase, culegem bobite rosii salbatice, le daruim "cu forta" harnicelor furnici,facem buchete de frunze aurii si rosii, mirosim merele salbatice cazute pe jos, privim soarele printr-o bucata de gheata ca-n After applepicking. I cannot rub the strangeness from my sight/I got from looking through a pane of glass/I skimmed this morning from the drinking trough/And held against the world of hoary grass.
Dintr-o data, intru in lume ca intr-o natura statica baroca, in care distanta dintre obiecte se dizolva, unde toate stralucesc pline de un suc gros si dulce, in care toate dispar in chiar secunda in care apar. O lume vitrina, ina care tot ce vad pot sa ating, fara sa devina al meu, in care la randul meu fac parte dintr-un sir de obiecte si oameni care se misca-stau in lumina abstracta a dupaamiezei.

Imediat

Poate nu-i o noutate, de fapt sigur ca nu e, doar ca pentru unele lucruri e nevoie de timp si de o strafulgerare a mintii ca sa le observi. Despre ce vorbesc?...mi-e si rusine sa zic, ca doar n-am fost niciodata sexista sau andromisa sau misogina, dar, dragele mele prietene, n-ati observat la voi acasa, la iubitii vostri soti sau prieteni sau doar amici (de sex masculin) ca aproape de fiecare data cand ii rogi ceva sau cand ii chemi pur si simplu la masa raspunsul vine imperturbabil si enervant de previzibil "imediat". Mie una asta imi strica tot avantul, pe moment. Acum ma amuza doar. M-am tot gandit ce inseamna cuvantul asta din gura lor.M-am dumirit tot cu ajutorul lui Marcu, de acum baietoi si el in toata firea. Buninteles, el inca nu stie cuvantul, dar stie sa-l exprime. La inceput credeam ca nu ma aude, pentru ca nu reactiona la invitatiile, convocarile mele, ci isi continua treaba (e tot timpul extrem de ocupat si absorbit de diverse activitati) pret de un minut-doua, cat sa ma faca sa cred fie ca nu are chef sa faca ce il rog, fie ca nici nu m-a bagat din seama. Apoi, brusc, ma ia prin surprindere si raspunde (in felul lui) rugamintilor mele. Cred deci ca e vorba de o chestie innascuta (ca sa nu zic handicap genetic :-))))),de imposibilitatea de a reactiona imediat la stimuli. Au nevoie de un timp minim de procesare a informatiei, un ragaz pentru care au gasit cuvantul potrivit. Care-i diferenta? Nu stiu voi, dar eu, mai ales de cand sunt mama, sar ca arsa cand sunt chemata sa fac ceva, las totul sau incerc sa termin cat mai repede si iata-ma. Iar raspunsul meu, si nu doar al meu, v-am auzit si pe voi, dragele mele, de multe ori raspunzand cu "acuma". Nu, dragul meu sot si iubitii mei prieteni si verisori, asta nu inseamna ca suntem mai destepte, ci doar mai rapide. Dar traim totusi, se pare, in doua lumi diferite. In lumea voastra, toutul sau aproape totul se intampla sau se va intampla imediat, mai tarziu, numa-un-pic. Majoritatea evenimentelor pot fi pentru voi post-puse. La noi, totul se intampla acum, intr-o secunda. Ce bine ca ne completam!!!