Dupa-amiaza luminilor

E sarbatoarea pe care o iubesc cel mai mult. Pentru ca e cea mai discreta si cea mai fireasca. Pentru ca aduna oamenii cu adevarat, dincolo de parada si prajituri si cadouri. Pentru ca tine numai o zi. Pentru ca mai sunt frunze galbene in copaci si inca miroase a toamna. Pentru ca in jurul mormintelor se intalneste toata familia. Toti vorbesc intai in soapta, apoi mai tare, apoi se rade. Seara e plina de flori si lumanari. Un miros dulce statut amestecat cu stralucire. Moarte si viata. Ei si noi in acelasi loc.
Mi-ar place sa tina mai mult, sa ne asezam pe marginea mormantului, sa mancam si sa bem impreuna. Rromii mai fac asta. Bocesc apoi canta, beau, rad, striga, se tanguie, glumesc, danseaza. Nu mi se pare nimic exagerat. E ziua in care stam si suntem cu ei facand ceea ce facem in fiecare zi.
Stiu sigur ca si tatalui meu ii placea sarbatoarea asta. Se pregatea mereu cu oarecare emotie sa mergem la cimitir. Acolo intarzia de vorba cu familia si cunoscutii dereticand mormintele si aprinzand lumanarile stinse de vant. Acum ma vad in gesturile lui, in melancolia si meditatiile lui asupra vietii si mortii pe care le parcurgeam pe aleile intunecate ale cimitirului. Ne tineam de brat pasind incet printre morti si vii. Nu s-a schimbat nimic din frumusetea acestui moment. Doar ca el a trecut usor de cealalta parte a luminii. Atata doar ca nu ne mai vedem. Din cand in cand insa simt usoara apasare a degetelor lui pe bratul meu.

Ultima reduta

De cateva zile, Marcu a castigat si batalia pentru ultima reduta. In mare liniste, singur-singurel, s-a catarat din patutz (n-am renuntat inca la gratii, chiar daca nu ne place ideea vreunei ingradiri, la noi e inca necesara) si a aterizat, numai el stie cum, cu bine, fara prea mult zgomot si fara sa faca caz din asta, pe parchet. Stiam ca urmeaza sa se intample, am fost avertizata sa asez perne in jurul patului ca sa amortizam caderea. Am amanat insa momentul. Cred ca din acelasi sentiment cu care continui sa ma surprind de multe ori. E ceva asemanator cu refuzul ideii ca el creste, ca nu mai e bebelus, ca de acum vrea si nu vrea lucruri, ca are idei despre cum sa se desfasoare un anumit joc, sau cum/ce sa manance sau in ce pozitie sa se uite la desene.
Da, stiu ca putea sa se loveasca, sa-si rupa ceva, stiu ca desi sunt mai vigilenta acum actiunea se va repeta. Si totusi sunt mandra de el, foarte mandra. Ca si atunci cand a reusit sa aprinda primul sau chibrit. Sunt mandra de Matecelmic ca s-a catarat pe calorifer si apoi pe pervaz (desi vazandu-l cu mana pe manerul de la fereastra mi s-au cam inmuiat picioarele), sunt mandra de copiii care lupta si gasesc solutii pentru ceea ce vor, care se straduie pana obtin. Sunt copii cu personalitate si nu papusi puse in vitrina. Asa ca, draga Raluca, incepem sa-i antrenam. Urmatorul pas e pe Kilimanjaro.

30

Da, de azi am 30 sau am schimbat prefixu, cum s-ar spune. No, si cum te simti acuma? ma intreaba multi...hihihi si hahaha. N-am raspuns pe loc cu "tot la fel/ tot ca inainte" - am fost tentata, recunosc dar mi-am zis ca as putea sa ma gandesc putin la asta. "Ca inainte" de ce, de ieri, respectiv 09. 10. 2009, cand aveam inca 29, sau inainte cu un an sau cu 10 ani, cand schimbam prefixul? Reperul e desigur Marcu, i.M. (ca i. Hr.) si cu Marcu. Deci, de vreo doi ani incoace nu sunt la fel, deci s-au schimbat lucruri, sunt mama inainte de toate acum, mama 100% cum spuneam. Da, stiu mai multe acum, in aceasta noua epoca, de dupa Marcu. La o privire din avion, am invatat cred lucrul cel mai important, pe langa cel de a avea grija de un copil, chestie pe care n-o inveti decat din mers. Acum stiu sa ma joc. Mai stiam de mult, pe vremea cand eram ca Marcu, dar uitasem. Acum ma joc in fiecare zi, jocuri noi, prosteli, gadileli, shotii, ghidushii. Ma dau cu Marcu pe toate tuburile din parc, ieshim din ele zburand si poc! cum zice el dam cu fundul de pamant; ne suim in copaci, cautam soarele si luna, fugim dupa ciori (cra! cra!), facem cucu-bau pe dupa tobogane, aruncam cu pietricele in balti, inventam sau restauram jucarii, desenam toti peretii din casa, ascundem toate jucariile mici sub canapea si suntem fericiti cand le regasim. haha! Da, am renuntat mult la mine. Nu, nu ma stiu ce inseamna sa stai la terasa ore intregi si sa nu-ti pese de nimic. Nu, nu m-am mai facut critza la un chef de doi ani - stati! de fapt n-am mai fost la un chef de doi ani. Tot asa, nu mai stiu ce inseamna sa lenevesti dimineata in pat, asa avreo 2-3 ore dupa ce te-ai trezit. Nu mai am timp sa fiu prietena aia careia ii povestesti si repovestesti viata sau ii confesezi ultima aventura sau cearta cu barbatu la telefon. Nu mai ies din casa fara Marcu decat cand: ma duc la doctor, la stomatolog, sa iau repede o paine si din an in Pasti, cand are Luci timp si avem si bani, sa beau o cafea cu pocuta sau cu vreo amica care mai are chef de mine. Da, m-am restrans foarte mult. Casa-parc-casa-parc-alte familii cu copii. Si totusi lumea mea e mult mai bogata. Si in ciuda oboselii, a ritmului alert in care se desfasoara lumea lui Marcu, a vaicarelilor mele de seara Vai! nu mai pot, de un an jumate tot asta fac in fiecare zi! in fiecare dimineata sunt gata s-o iau de la capat. Sunt indragostita si ma bucur ca mai am jumatate de an de stat cu el, de spus cuvinte noi si de construit lumi. Da, de azi am 30. Nu ami sunt cea de ieri si cred ca maine nu voi mai fi cea de azi. Si asta doar gratie lui Marcu. Multumesc puiule!

Despre sentimentul baroc al fiintei

E toamna si sunt melancolica si ma simt bine. Asta e starea pe care o redescopar de fiecare data cand ies in strada. Si asta in fiecare an. Acum sunt eu. Ode to myself. Si luminoasa, dar asa cu masura, si blanda, si nehotarata, schimbatoare, tacuta. Doar ca acum, in hoinareala solitara pe care o intreprindeam in fiecare an pe vremea asta, am un partener, nu la fel de tacut si nehotarat, dar pe putin la fel de schimbator si luminos ca mine. Nu, desigur, nu pot sa fac abstractie de prezenta lui. Daca pana acum imi plimbam asa foarte romantic privirea pe suprafata lucrurilor, intr-un fel de captura panoramica, acum privesc din celalalt capat al ocheanului. Descoperim o lume minuscula cu oranduirea si ritmurile ei, in iarba, in nisip, pe scoarta copacului, in tufisuri. Miroase altfel, mai putin a fumul de frunze arse, reper al muncilor de toamna, si mai mult a pamant, a scorbura, usor umed, usor rece, ascuns, tacut. Umplem scorburile cu castane luminoase, culegem bobite rosii salbatice, le daruim "cu forta" harnicelor furnici,facem buchete de frunze aurii si rosii, mirosim merele salbatice cazute pe jos, privim soarele printr-o bucata de gheata ca-n After applepicking. I cannot rub the strangeness from my sight/I got from looking through a pane of glass/I skimmed this morning from the drinking trough/And held against the world of hoary grass.
Dintr-o data, intru in lume ca intr-o natura statica baroca, in care distanta dintre obiecte se dizolva, unde toate stralucesc pline de un suc gros si dulce, in care toate dispar in chiar secunda in care apar. O lume vitrina, ina care tot ce vad pot sa ating, fara sa devina al meu, in care la randul meu fac parte dintr-un sir de obiecte si oameni care se misca-stau in lumina abstracta a dupaamiezei.

Imediat

Poate nu-i o noutate, de fapt sigur ca nu e, doar ca pentru unele lucruri e nevoie de timp si de o strafulgerare a mintii ca sa le observi. Despre ce vorbesc?...mi-e si rusine sa zic, ca doar n-am fost niciodata sexista sau andromisa sau misogina, dar, dragele mele prietene, n-ati observat la voi acasa, la iubitii vostri soti sau prieteni sau doar amici (de sex masculin) ca aproape de fiecare data cand ii rogi ceva sau cand ii chemi pur si simplu la masa raspunsul vine imperturbabil si enervant de previzibil "imediat". Mie una asta imi strica tot avantul, pe moment. Acum ma amuza doar. M-am tot gandit ce inseamna cuvantul asta din gura lor.M-am dumirit tot cu ajutorul lui Marcu, de acum baietoi si el in toata firea. Buninteles, el inca nu stie cuvantul, dar stie sa-l exprime. La inceput credeam ca nu ma aude, pentru ca nu reactiona la invitatiile, convocarile mele, ci isi continua treaba (e tot timpul extrem de ocupat si absorbit de diverse activitati) pret de un minut-doua, cat sa ma faca sa cred fie ca nu are chef sa faca ce il rog, fie ca nici nu m-a bagat din seama. Apoi, brusc, ma ia prin surprindere si raspunde (in felul lui) rugamintilor mele. Cred deci ca e vorba de o chestie innascuta (ca sa nu zic handicap genetic :-))))),de imposibilitatea de a reactiona imediat la stimuli. Au nevoie de un timp minim de procesare a informatiei, un ragaz pentru care au gasit cuvantul potrivit. Care-i diferenta? Nu stiu voi, dar eu, mai ales de cand sunt mama, sar ca arsa cand sunt chemata sa fac ceva, las totul sau incerc sa termin cat mai repede si iata-ma. Iar raspunsul meu, si nu doar al meu, v-am auzit si pe voi, dragele mele, de multe ori raspunzand cu "acuma". Nu, dragul meu sot si iubitii mei prieteni si verisori, asta nu inseamna ca suntem mai destepte, ci doar mai rapide. Dar traim totusi, se pare, in doua lumi diferite. In lumea voastra, toutul sau aproape totul se intampla sau se va intampla imediat, mai tarziu, numa-un-pic. Majoritatea evenimentelor pot fi pentru voi post-puse. La noi, totul se intampla acum, intr-o secunda. Ce bine ca ne completam!!!

100%mame

Mi-a venit in cap subiectul asta de cand am inceput sa cochetez cu ideea de a angaja o bona, de cand prietena mea Ina o duce pe Ada la cresa, de cand Matei (cel mare, de la Oradea) mai are putin si merge la gradi. Mi-am dat seama, poate cu oarecare intarziere, ca facem parte eu si Ina si Raluca (mama lui Maya) si Raluca (mama lui Matei"cel mic") si desigur si multe altele, dar nu prea multe comparativ cu grupul de mame care incep sa lucreze dupa cateva luni de la nastere, dintr-o generatie uitata de mame. Uitata la noi cel putin, eradicata de spiritul comunist care le trimitea la serviciu dupa trei luni si, probabil, acum, de spiritul consumist. Imi zicea intr-o zi o prietena ca nu se poate, esti obosita (asta asa e), ia si tu o bona ca nu vezi, nimeni nu mai sta asa cu copilul toata ziua, toti au bunici si tanti si cresa si gradi. Noi, se pare ca am rezistat si fara prea mult ajutor, poate din cand in cand. Nedormite, nervoase uneori, flamande de multe ori dar de neoprit, punandu-i mereu pe pitici pe primul loc, alergand la oale dupa ce au adormit, strangand prin casa jucarii, scutece, ambalaje scoase de prin cine stie ce cotloane uitate, cabluri roase etc. Si, cand in sfarsit sunt toate la locul lor si ne asezam si noi o secunda, s-au trezit. Imbracat, mancat, parc. Strigate, lovituri, cazaturi, frustrari, isterie. Acasa iar, mancat, imbaiat, culcat. Strangem din nou, facem un dus daca mai apucam si, ta da, nu bine inchidem ochii...s-au trezit. Scriind acum ma gandesc cu drag la toate lucrurile astea marunte. Ele ne fac mame 100%. Faptul ca le ghicim gandurile, ca ne place sa-i surprindem cu mici chestii, ca le observam si cea mai mica farama de evolutie, ca ne apuca o dragoste imensa cand ii vedem printre ceilalti copii de varsta lor si stim ca sunt ai nostri, ca ii comparam, in micul nostru egoism de mame, cu ceilalti si ii gasim mai grozavi, cei mai grozavi, ca nu este bucurie mai mare decat atunci cand se fac bine dupa boala sau cand fac din proprie initiativa un lucru pentru care te-ai rugat de ei o saptamana, ca suntem prezente in fiecare secunda din viata lor s.a.m.d. Cum va fi oare atunci cand voi lipsi jumate de zi de-acasa. Cum sa traiesc asa mult timp fara el. Si gandurile care ma vor macina (oare a mancat, nu s-a lovit, are grija oare bona cu adevarat de el, chiar il iubeste, oare ce face...aaa..or fi la parc, ia sa sun).
Nu, sa nu fiu inteleasa gresit. De catre celelalte mame, care lucreaza si au bone de cand sunt copii de cateva luni. Nu le desconsider si nu inseamna ca sunt mai putin mame. Pur si simplu m-am gandit la prietenele mele mame, si la alegerea pe care am facut-o si de care sunt bucuroasa oricat de grea a fost. Ceea ce urmeaza acum nu mai e o alegere. Despartirea, ruptura e necesara, e vitala pentru ei. De acum avem copii mari, pe care trebuie sa-i incurajam sa se descurce singuri. Ii aruncam in apa si vor invata sa inoate.

Ma-ma?

Nu stiam cum va fi. Cand se va intampla. Lumea parea deja ingrijorata ("nu zice mama?"). Pana intr-o zi, acum vreo doua saptamani. Prin nu stiu ce minune statea cuminte in timp ce il schimbam de scutec. Eu ii povesteam de una si de alta ca sa-i tin atentia treaza sa nu cumva sa vrea s-o ia la goana intr-un asa moment crucial, cand: ma priveste cu seninatate amestecata cu nedumerire dar mai ales cu un indescriptibil sentiment de apartenenta si, mai calm si relaxat ca niciodata ma intreaba: ma-ma?. Da, spun eu, eu sunt mama si tu esti Marcu. Ce-am simtit? da, stiu texte de genu: e cel mai frumos moment din viata unei femei, cea mai mare fericire, te face sa te simti implinita...bla bla. Da, m-am bucurat, dar n-am simtit nimic din toate cliseele astea. N-am sarit in sus de bucurie, n-am telefonat la toata lumea, n-am zis nimic altceva, nici nu m-am putut gandi prea mult la asta pentru ca, in secunda doi Marcu alerga in fundul gol prin casa.
Sunt mama lui de mult timp, faptul ca a rostit pentru prima oara cuvantul nu ma face mai mama decat pana acum. La mine se linisteste cand plange, la mine alearga cand e necaz, chiar si atunci cand il cert, cu mine se cearta cand nu-l las sa faca ceva, mie imi adreseaza primul zambet in fiecare dimineata, impreuna ne petrecem fiecare secunda de un an si jumate aproape. Dupa toate astea, sa-mi spuna "ma-ma" e cel mai firesc lucru din lume. Da, asta e cuvantul, asta am simtit, firescul dintre noi, faptul ca in relatia noastra nu incape nimic senzational, extraordinar. Acum, deocamdata suntem doar noi doi. Noi hotaram ceea ce primim din afara si cat din noi sa oferim.
De atunci, mi-a mai rostit numele cu o singura ocazie, cand si-a simtit invadata intimitatea de niste musafiri. De atunci pauza. Nu ma mai striga, nu se gudura ca multe din fetite pe care le auzi toata ziua, mami sus si mami jos. E bine asa. Intre noi nu s-a schimbat nimic. Nu sunt mai fericita decat eram pana acum.